şi să fi trăit aşa liniştit până la bătrâneţe, încât după ce fratele se însura a doua oară şi îi cumpără şi-i făcu acest bordei, Măria Moromete se înfurie şi începu să ceară dreptul ei de moştenire asupra casei părinteşti şi mai ales asupra locului din spatele casei. Fiindcă pe jumătate din acel loc se afla casa părintească şi gospodăria şi pentru că trecuseră aproape cincisprezece ani fără ca gospodăria să fie împărţită, moştenirea în cazul casei şi locului trecea de drept celui care o folosea. Măria Moromete nu ştiuse şi nici acum nu ştia acest lucru. Nici Moromete nu ştia şi chiar dacă ar fi ştiut tot n-ar fi avut ce face cu el.

  Măria Moromete trăia cu o nădejde a ei veche: să dea acel loc lui Paraschiv sau Nilă, care o fi mai vrednic, şi acela să facă o casă unde s-o aducă şi pe ea, să aibă grijă de ea când n-avea să mai poată munci. Paraschiv îi spusese că în curând o să se însoare, să-şi facă acolo casă şi s-o aducă să trăiască şi ea pe lângă el. De fapt, măritişul ei nefericit din tinereţe o înrăise; făcuse un copil care îi murise după doi ani de trai rău şi după moartea copilului bărbatul o alungase.

  Trăia acum singură în bordeiul ei şi n-o ducea prea rău, la treierat îşi băga grâul în maşină o dată cu al lui Moromete, iar la secere la fel, veneau cei trei nepoţi, Paraschiv, Nilă şi Achim şi o ajutau. În schimb, ea le făcea flanele şi ciorapi.

  În sat i se spunea Guica şi nu avea nume bun; se temeau de ea pentru că cunoştea păcatele tuturor şi avea limba ascuţită. Toată ziua lucra la ciorapi, aşezată pe un scăunel în faţa bordeiului şi oprea trecătorii de pe drum pe care îi întreba fel de fel de nimicuri. Unii ocoleau, dădeau prin altă parte.

  Iată cum se întâmpla când cineva trecea prin faţa curţii ei. Măria Moromete oprea trecătorul strigându-l cu un glas tainic: „Ei, cutare, ia stai niţel.”

  Intrigat, omul se oprea. Măria Moromete se ridica de pe scăunel şi venea în drum. Se apropia în tăcere, misterios. Apoi întreba în şoaptă: „Unde te duci?”

  Mirat, omul spunea unde se duce.

  „Ce cauţi acolo?” întreba femeia mai departe.

  Încă nedumerit, trecătorul răspundea şi spunea pentru ce se duce, ce treabă are acolo de făcut. Măria Moromete spunea atunci despre omul acela unde se ducea trecătorul, că a auzit că acesta vrea să facă cutare lucru.

  „Aşa o fi?” întreba ea cu privirea aprinsă de curiozitate.

  Trecătorul răspundea că se poate, aşa o fi.

  „Păi atunci frate-său ce-o să zică?” întreba ea atunci.

  „Dracul să-i ia, ga Mario, de unde să ştiu eu ce-o să zică frate-său?!” răspundea trecătorul.

  „Nu se poate, spunea femeia cu glasul ei ascuţit. E dreptul lui.” „O fi, ga Mario, ce m-amestec eu în daravelile lor!” ridica trecătorul din umeri, grăbindu-se să se îndepărteze.

  „Ei, nu-i aşa!” răspundea Guica indignată şi se întorcea pe scăunelul ei, bestecăind la ciorap.

  După o vreme trecea o muiere. Măria Moromete se ridica şi o oprea: „Cutăriţă, unde te duci? Ia stai niţel!” Se apropia şi îi spunea: „Auzi ce vrea să facă alde cutare? Mă întâlnii adineauri cu cutare – şi spunea numele celui pe care îl oprise mai înainte – se ducea pe la el şi mi-a spus şi mie. Tu ce zici? Ăla o să vrea? O să-l lase?”

  Răspândea deci ştirea pe socoteala celui dinainte şi acest lucru turbura deseori apele, învrăjbind chiar şi pe cei mai paşnici.

  Măria Moromete oprea chiar şi pe copiii foarte mici. „Ce-aţi mâncat aseară?” îi întreba ea în şoaptă, punându-le în mână o jumătate de măr stricat sau câteva seminţe de floarea-soarelui.

  Porecla de Guica i-o dăduse un mocan. Mocanii veneau toamna la câmpie să schimbe fructele lor pe porumb şi grâu. Măria Moromete oprea fiecare căruţă care trecea prin dreptul bordeiului ei. Se apropia de coviltirul mocanului, se uita în căruţa lui, îi răscolea sacii cu mere şi cu nuci, lua câteva în care îşi înfigea dinţii şi abia la urmă întreba cum le dă. Omul spunea cum, iar femeia îi întorcea spatele, mâncând din fructele luate, spunând că nu sunt bune, sunt acre şi viermănoase. În acest fel nu numai că se sătura mâncând, dar chiar strângea câte un săculeţ. Se vede însă că într-o toamnă, un mocan a ţinut-o minte şi când a ajuns în dreptul ei n-a mai vrut să oprească.

  „Stai, mă! n-auzi că vreau să iau nişte mere?” a strigat femeia de pe scăunelul ei.

  Mocanul a oprit şi s-a aşezat în dreptul coviltirului să n-o lase să se urce.

  „Ai mere bune?” a întrebat ea vrând să-l dea la o parte.

  „Da, am mere frumoase, adu porumbul şi-ţi dau.” „Ia să văd!” a spus femeia încercând zadarnic să-l dea la o parte.

  „Adu întâi porumbul”, a spus mocanul liniştit.

  „Ia să văd, mă, stai să văd şi eu ce mere ai!” a spus Măria cu un glas înţepat şi cam tare.

  „Nu ţipa, leică, de ce ţipi?! Adu porumbul şi atunci te uiţi!” i-a răspuns mocanul fără să se dea la o parte.

  „Du-te naibii cu merele tale! a zis atunci femeia îndepărtându-se de om. Parcă n-am mai văzut mere! Uită-te al naibii! Pe ce să-i dau eu porumbul meu, mocanului! Parcă fără merele voastre viermănoase nu trăiesc!” „Nu ţipa, leică, de ce ţipi aşa?” a spus mocanul uitându-se în urma ei uimit.

  „Du-te naibii, mă, ce dacă ţip? Ţip în curtea mea, în satul meu, mocane!” „Leică, nu mai guici aşa, că nu ţi-am spart casa, a spus iar mocanul cu vocea lui moale de muntean. Ce guicii aşa, leică? Vai, vai! Cum mai guică! Ca o purcea!” a mai adăugat mocanul nedumerit şi vorba a fost prinsă de vecini. Măria