umflat și secat pe care toate furnicile din lume se trudeau să-l tîrască spre vizuinele lor subterane pe cărăruia pietruită din grădină. Aureliano nu putu face nici un gest. Nu că ar fi fost paralizat de stupoare, ci pentru că în acea clipă miraculoasă începeau să i se dezvăluie cheile definitive ale lui Melchiade, și văzu epigraful pergamentelor perfect rînduit în timpul și în spațiul oamenilor: Primul din spiță este legat de un copac și furnicile încep să se înfrupte din ultimul.

În nici o clipă din viața sa nu fusese Aureliano atît de lucid ca acum, cînd își uită de morții lui și durerea după morții lui, și se apucă să închidă ușile și ferestrele cu stinghiile încrucișate ale Fernandei, ca să nu se lase tulburat de nici o ispită a lumii, căci acum știa că în pergamentele lui Melchiade era scrisă soarta lui. Le regăsi intacte printre plantele preistorice și bălțile fumegînde și insectele luminoase care făcuseră să dispară din odaie orice urmă de trecere a oamenilor pe pămîntul acesta și nu avu puterea să le scoată la lumină, ci acolo pe loc, în picioare, fără cea mai mică greutate, ca și cum le-ar fi găsit scrise în spaniolă sub razele orbitoare ale amiezii, începu să le descifreze cu voce tare. Era istoria familiei, redactată de Melchiade pînă în cele mai neînsemnate amănunte, cu o anticipare de o sută de ani. O scrisese în sanscrită, care era limba lui maternă, și cifrase versurile pereche cu ajutorul codului personal al împăratului August și cele fără pereche cu codurile militare spartane. Ultima pavăză, pe care Aureliano începuse să o întrezărească în ziua în care se lăsase cuprins de dragostea Amarantei Ursula, consta în faptul că Melchiade nu înșirase faptele după timpul convențional al oamenilor, ci concentrase un secol întreg de episoade cotidiene în așa fel încît toate să coexiste în aceeași clipă. Fascinat de această descoperire, Aureliano citi cu voce tare, fără să sară un rînd, enciclicele cîntate pe care Melchiade însuși îl pusese pe Arcadio să le asculte, și care erau de fapt profeția executării lui, și găsi vestirea nașterii femeii celei mai frumoase din lume, care avea să se înalțe la cer cu trupul și cu sufletul, și află venirea pe lume a celor doi gemeni defuncți care renunțaseră să descifreze pergamentele, nu atît din pricina incapacității și a nestatorniciei, ci pentru că încercările lor erau premature. În momentul acesta, nerăbdător să-și afle propria sa obîrșie, Aureliano sări un pasaj întreg. Atunci începu să se stîrnească vîntul, căldicel, abia simțit, plin de glasurile trecutului, de murmurele mușcatelor străvechi, de suspinele deziluziilor mai vechi decît nostalgiile cele mai tenace. Nu le dădu atenție deoarece în clipa aceea era pe cale să descopere primele indicii ale ființei sale, în persoana unui bunic concupiscent care se lăsase tîrît din frivolitate printr-un podiș halucinant, în căutarea unei femei foarte frumoase pe care nu avea să o facă fericită. Aureliano îl recunoscu, continuă să urmărească drumurile ascunse ale descendenței sale și descoperi clipa zămislirii sale între scorpionii și fluturii galbeni ai unei băi crepusculare, cînd un simplu lucrător își potolea patimile cu o femeie care i se dăruia din răzvrătire. Era atît de absorbit încît nu observă nici al doilea atac impetuos al vîntului, a cărui forță ciclonică smulse porțile și ferestrele din țîțînele lor, tîrî acoperișul galeriei de răsărit și dezrădăcină temeliile. Abia atunci descoperi că Amaranta Ursula nu era sora, ci mătușa lui, și că Francis Drake nu luase cu asalt Riohacha decît pentru ca ei să se poată căuta prin labirinturile cele mai întortocheate ale sîngelui, pentru a zămisli animalul mitologic care avea să pună capăt spiței. Macondo era acum un vîrtej îngrozitor de praf și de dărîmături vînturate de furia acestui uragan biblic, cînd Aureliano sări unsprezece pagini pentru a nu pierde timp cu fapte prea bine cunoscute, și începu să descifreze clipa pe care tocmai o trăia, descifrînd-o pe măsură ce o trăia, prorocindu-se pe sine însuși, că descifrează ultima pagină a manuscrisului, de parcă s-ar fi privit într-o oglindă de cuvinte. Atunci mai sări cîteva rînduri pentru a depăși profețiile și pentru a căuta să cunoască data și împrejurările morții sale. Dar înainte de a ajunge la versul final, înțelese deja că nu va mai ieși niciodată din odaia aceasta, căci stătea scris că cetatea mirajelor va fi ștearsă de vînt și alungată din memoria oamenilor în clipa în care Aureliano Babilonia va fi terminat descifrarea pergamentelor, și că tot ce vedea scris acolo era dintotdeauna și avea să rămînă pe vecie de nerepetat, căci semințiilor condamnate la o sută de ani de singurătate nu le era dată o a doua șansă pe pămînt.

SFÎRȘIT

[1] Personaj din romanul La Rayuela de Cortazar.