trecu primul sfert de oră, apoi al doilea şi al treilea, fără ca nimeni să se arate. Abia după aproape un ceas de aşteptare zării la un moment dat, în partea de miazăzi a preriei, un punct care se deplasa rapid.

— Iuf! Un călăreţ! Exclamă Winnetou, arătînd într-acolo.

— Exact, e un călăreţ. Curios lucru!

— Iuf, iuf! Galopează în întîmpinarca lui Santer. Desluşeşti cumva culoarea calului?

— Pare să fie un roib.

— Într-adevăr, ca şi calul lui Rollins.

— Rollins? Imposibil! Doar l-am legat bine de tot!

Ochii lui Winnetou fulgerau. Respiraţia i se acceleră şi faţa lui bronzată se întunecă şi mai mult. Dar se stăpîni şi zise calm:

— Să mai aşteptăm un sfert de ceas.

Trecu şi acesta. Călăreţul dispăruse demult şi Santer nu mai venea. În sfîrşit, apaşul luă o hotărîre:

— Fratele meu să dea fuga pînă la Rollins, să vadă dacă mai e acolo şi să se întoarcă numaidecît.

— Şi dacă Santer cu ai lui apar între timp? — Îi dovedesc eu şi singur.

Scosei repede calul din hugeag şi o luai înapoi la galop. Cînd, după zece minute, ajunsei la locul cu pricina — Rollins, nicăieri! Dispăruse cu cal cu tot. Întîrziai încă vreo cinci minute, ca să cercetez urmele lăsate de fugar. Apoi mă repezii iarăşi la Winnetou. Auzind care-i situaţia, apaşul ţîşni în sus, ca împins de un resort.

— Încotro să fi fugit? Întrebă el.

— La Santer, ca să-l prevină.

— Ce arată urmele?

— Acelaşi lucru.

— Iuf! A ghicit că vom lua drumul înapoi, ca să punem mîna pe Santer şi a cotit-o niţel spre miazăzi ca să nu treacă prin dreptul nostru. De aceea l-am zărit tocmai la marginea preriei. Dar, mă-mreb, cum s-o fi dezlegat? N-ai găsit vreo altă urmă?

— Ba da. Un călăreţ, venind probabil din est, a descălecat lîngă el şi i-a dat drumul.

— Te pomeneşti că vreun soldat din fortul Wilke...

— In nici un caz. Urma tălpilor e aşa de mare, încît nu poate fi vorba decît de uriaşele încălţări indiene ale lui Sam Hawkens. Iar după forma copitelor, cred că ani recunoscut-o şi pe bătrîna lui Mary.

— Iuf! Poate că mai e totuşi timp să-l prindem pe Santer. Fratele meu Shatterhand să vină!

Sărirăm pe cai şi pornirăm ca vîntul spre vest. Winnetou nu scotea o vorbă şi gonea năprasnic. Vai şi amar dacă-l prindea pe Santer!

Soarele dispăruse după orizont. In cinci minute, străbăturăm mica prerie; după alte trei minute da- duram de urmele, lui Rollins, venind din stînga şi alăturîndu-se urmelor noastre mai vechi; încă trei minute şi ajunserăm la locul unde fugarul se întîl-nise cu Santer şi cu cei trei Warton. Stătuseră doar cîteva clipe în loc şi făcuseră repede cale-ntoarsă. Deşi era întuneric, ne-ar fi fost destul de uşor să-i urmărim dacă ar fi luat-o îndărăt, pe drumul ştiut de noi. Dar ei, prudenţi, se abătuseră în altă direcţie, Iată de ce, orbecăind o vreme prin necunoscut — nici urmele nu se mai vedeau din cauza întunericului — furăm nevoiţi, în ultima instanţă, sa abandonăm.

Mut ca şi pînă atunci, Winnetou îşi întoarse calul şi o luaram la galop înapoi. Goneam iarăşi spre vest. Mai văzurăm odaia locul unde îl pîndiseram pe Santer, apoi copacul de care fusese legat Rollins — şi trecurăm înainte spre "fortăreaţă". Santer ne scăpase iarăşi din mîini. Oare numai vremelnic, sau pentru totdeauna? Urmărirea n-o puteam relua decît a revărsatul zorilor. Şi era de aşteptat ca Winnetou să nu renunţe la ea cu nici un preţ.

Tocmai răsărea luna cînd ajunserăm în preajma Mankizilei şi ne lăsarăm în jos către rîpa unde, ascuns după tufişuri, stătea de obicei omul nostru de gardă. Era, într-adevăr, acolo şi ne somă cu glas tunător. Auzind răspunsul nostru, se grăbi să-şi ceară scuze.

— Nu vă supăraţi că am strigat cam tare, însă azi trebuie să fim mai treji ca oricînd.

— De ce?

— Pare că se întîmplă ceva înăuntru.

— Ce anume?

— Nu prea ştiu. Dar cum s-a întors, mărunţelul acela de Sam Hawkens, parcă aşa îi zice, s-a pornit pe un discurs interminabil.

— Păi cum, a fost plecat?

— Da.

— Singur?

— Singur.

Se confirma deci faptul că bătrînul Sam, altminteri atît de şiret, făcuse prostia de a-l elibera pe Rollins.

Intrînd în „fortăreaţă" primul lucru ce-l aflai era că starea lui Old Firehand se înrăutăţise. Deşi boala nu prezenta un pericol deosebit, menţionez totuşi împrejurarea, pentru că tocmai ea avea să mă despartă de Winnetou.

Sărind de pe cal, apaşul se îndreptă repede spre focul de tabără unde Sam Hawkens, Harry şi ofiţerul de la fortul Wilke şedeau lîngă Old Firehand, întins pe jos şi învelit în pături.

— Slavă Domnului că v-aţi întors! Ne întîmpină acesta cu voce stinsă. L-aţi găsit pe negustor?

— L-am găsit şi l-am pierdut, răspunse Winnetou. Fratele meu Hawkens a fost cumva plecat?

— Da, am tras o raită prin împrejurimi, confirmă cu candoare Sam.

— Ştie frăţiorul meu cam ce e dînsul?

— Ce să fie! Un westman, dacă nu mă-nşel!

— Westman? Un dobitoc, asta eşti. Un dobitoc cum nu s-a văzut şi nu se va vedea vreodată. Howgh!

După această solemnă caracterizare, apaşul îi întoarse spatele şi plecă. O asemenea explozie din partea lui Winnetou, altminteri atît de calm şi delicat, stîrni, bineînţeles, senzaţie. Dar totul se clarifică după ce le povestii oamenilor cele întîmplate. Îl găsisem pe Santer şi ne scăpase din nou! Era o păţanie cum nu se poate mai tristă. Prichindelul de Sam îşi ieşi pur şi simplu din fire; se blestema, se înjura, îşi zbîrlea într-una barba haotică şi nu mai reuşea să se potolească; îşi smulse şi peruca din cap, batjocorind-o în fel şi chip, dar nici aşa nu se calmă. Pînă la urmă, o dădu de pămînt şi trase concluzia:

— Winnetou are dreptate, perfectă dreptate! Sînt cel mai sinistru dobitoc, cel mai tîmpit greenhorn din cîţi fac umbră pămîntului! Şi tîmpit voi fi cîte zile-oi avea!

— Cum s-a făcut, dragă Sam, de-a scăpat Rollins? Îl descusui.

— Prostia mea, omule! Auzii două împuşcături şi o luai călare în direcţia respectivă. La un moment dat, ce-mi văd ochii? Un om legat de un copac şi alături un cal priponit, dacă nu mă-nşel.