— Ia-o! strigă Harry, în timp ce se străduia să suporte durerea provocată de metalul încins care îi atingea pielea. Socotici se căţărase pe umerii lui din nou, hotărât să evite valurile din ce în ce mai abundente de obiecte incandescente.

— Unde e sabia? Cupa era pe ea!

Zăngănitul din partea cealaltă a uşii devenea asurzitor. Era prea târziu.

— Acolo!

Socotici fu cel care o văzuse şi el se aruncase după ea,  moment în care Harry îşi dădu seama că goblinul nu se aşteptase niciodată ca ei să se ţină de cuvânt. Ţinându-se strâns cu o mână de părul lui Harry, pentru a se asigura că nu avea să cadă în marea de aur încins, Socotici înşfacă mânerul  săbiei şi o ridică sus, unde Harry nu putea să ajungă la ea.

Cupa micuţă de aur, care atârna de lamă, lângă mânerul săbiei,  fu aruncată cât colo. Având încă goblinul în cârcă, Harry se aruncă şi o prinse şi nu îi dădu drumul, deşi simţea cum îl  ardea, nici măcar atunci când nenumărate cupe ale lui Astropuf îi ţâşniră din pumn, căzând ca o ploaie peste el. In timp ce uşa  depozitului se deschise încă o dată, simţi cum aluneca, fără să  poată face nimic, pe o avalanşă din ce în ce mai masivă de aur şi argint incandescent, care îi purta pe el, Ron şi Hermione afară din depozit. Foarte puţin conştient de durerea provocată  de arsurile de pe totcorpul şi purtat în continuare de comoara  care se duplica, Harrybăgă cupa în buzunar şi întinse mâna în  sus, ca să recupereze sabia, dar Socotici dispăruse. Cu primul  prilej, se lăsase să alunece de pe umerii lui Harry şi fugise spre goblinii din jurul lui, fluturând sabia şi strigând: „Hoţii! Hoţii!  Ajutor! Hoţii!". Dispăruse în mijloculmulţimii care se apropia,  dintre care toţi erau înarmaţi cu pumnale şi îl acceptară  necondiţionat.

Alunecând pe metalul încins, Harry reuşi să se ridice şi  ştiu că singura lor scăpare era să treacă de ei.

— Stupefy! strigă el, iar Ron şi Hermione i se alăturară. Jeturi de lumină roşie zburară spre mulţimea goblinilor şi unii căzură, în timp ce alţii înaintară. Harry văzu mai mulţi paznici  vrăjitori, care veneau în fugă de după colţ. Dragonul priponit scoase un răget şi scuipă flăcări asupra goblinilor, vrăjitorii  fugiră, încovoiaţi, înapoi pe unde veniseră şi Harry avu o străfulgerare de inspiraţie sau de nebunie. Îndreptă bagheta spre cătuşele groase cu care era ţintuită de pământ creatura şi  strigă:

— Relashio!

Cătuşele se desfăcură cu un zgomot răsunător.

— Pe aici! strigă Harry şi, în timp ce arunca în continuare Vrăji de împietrire spre goblinii care înaintau, sări înspre dragonul cel orb.

— Harry, Harry, ce faci? strigă Hermione.

— Urcaţi-vă, hai!

Dragonul nu îşi dăduse seama că era liber. Harry găsi  genunchiul unui picior din spate şi se caţără pe spatele lui.

Solzii erau tari ca oţelul, nici nu părea să îl simtă. Întinse mâna,  o trase în sus şi pe Hermione, iar Ron urcă în spatele lor. O clipă mai târziu, dragonul realiză că nu mai era priponit.

Se ridică pe picioarele din spate şi mai scoase un răget de groază. Harry îşi înfipse genunchii, ţinându-se cât putu de strâns de solzii zimţaţi, când dragonul îşi desfăcu aripile,  răsturnându-i ca pe popice pe goblinii care ţipau, într-o parte şi  în alta, şi se ridică de la sol. Harry, Ron şi Hermione se lipiră de spatele lui, aproape atingând tavanul, când dragonul se năpusti spre tunel, în timp ce goblinii care îi urmăreau începură să  arunce pumnale care alunecau paralel cu pielea.

— N-o să putem ieşi, e prea mare! strigă Hermione, dar  dragonul deschise gura şi scuipă iarăşi foc, dărâmând tunelul. Podeaua şi tavanul crăpară şi se făcură fărâmiţe. Dragonul înainta în forţă, croindu-şi drum cu ajutorul ghearelor. Harry ţinea ochii bine închişi, din cauza căldurii şi prafului, asurzit de zgomotul pietrelor care se prăbuşeau şi de răgetele dragonului. Nu putea decât să se ţină strâns de spatele lui, aşteptându-se să îl azvârle în orice clipă, apoi o auzi pe Hermione strigând:

Defodio! II ajuta pe dragon să lărgească culoarul, decupând tavanul în timp ce se chinuia să avanseze, spre aer mai curat,  departe de goblinii care urlau şi zăngăneau. Harry şi Ron o imitară, năruind bucăţi din tavan cu ajutorul altor vrăji menite să macine în piatră. Trecură pe lângă lacul subteran, iar creatura uriaşă care se târa şi mârâia păru să simtă libertatea  şi spaţiul deschis înaintea lor. In spate, culoarul era plin de mişcările cozii imense cu ţepi a dragonului, de bucăţi mari de stâncă, stalactite uriaşe, fragmentate, şi de zăngănitul  goblinilor, care părea din ce în ce mai înăbuşit, în timp ce în  faţa lor aveau cale liberă, datorită flăcărilor aruncate de dragon.

Până la urmă, prin puterea cumulată a vrăjilor lor şi prin  forţa brută a dragonului, năvăliră afară din culoar şi ajunseră  în sala de marmură. Goblinii şi vrăjitorii ţipau de mama focului  şi fugiră să se adăpostească, prilej cu care dragonul avu în  sfârşit loc să îşi întindă aripile. Îşi întoarse capul cu corn,  inspirând aerul rece de afară, şi porni, cu Harry, Ron şi  Hermione ţinându-se în continuare de spatele lui. Ieşi cu forţa  prin uşile din metal, pe care le lăsă strâmbe şi atârnând în  balamale, şi ajunse clătinându-se un pic în Aleea Diagon, dwe unde se avanta spre cer.

Capitolul XXVII

Ultima ascunzatoare

Nu puteau sa-l controleze. Dragonul nu vedea pe unde zbura si Harry era comcins ca daca ar fi cotit brusc sau s–ar fi  rasucit ca burta in sus ei nu s-ar fi putut tine de spatele lui lat. Londra se desfasura dedesuptul lor ca o imensa harta, cenusiu cu verde. Harry era recunoscator ca ii ajutase intro evadare care parea imposibila. plecandu-se mult peste gatul animalului, se tinea strans de solzii metalici, iar aerul rece ii racorea pielea  arsa si plina de basici. Aripile dragonului loveau aerul ca  panzele unei mori de vant. In spatele sau, Ron injura cat putea  de tare, Haarry nestiind daca de incantare sau de teama, iar Hermione parea sa planga. La