Ajungînd sub păduricea de pe mal, am poruncit apaşilor să stea locului, sub conducerea lui Dick Stone şi să nu facă nici cel mai mic zgomot. Apoi, împreună cu Will Parker, am urcat încetişor malul. Sus, ne-am lungit la pămînt şi am tras cu urechea. Jur-împrejur domnea o tăcere adîncă. Ne-am tîrît cu precauţie mai departe. Cele opt focuri continuau să ardă cu flăcări mari. Observai mormane întregi de vreascuri solide aruncate pe foc. Lucrul m-a cam surprins. Înaintarăm pas cu pas, mereu mai departe, fără să zărim pe nimeni. În cele din urmă, ne-am convins, fireşte, cu toată rezerva necesară, că păduricea era pustie. Nu se afla acolo nici un kiowaş.

— Au plecat, au şters-o! Se miră Parker. Şi, totuşi, au înteţit focul!

— Ca să-şi ascundă retragerea. Cîtă vreme mai ard focurile, noi am putea crede că se află aici.

— Dar încotro s-or fi dus? Să fi plecat de tot?

— Bănuiesc că s-au retras ca să-l pună la adăpost pe Sam, pe care îl consideră o pradă preţioasă. Dar nu e exclus ca motivul să fie altul: poate că pun la cale cine ştie ce năzbîtie.

— Ce anume?

— Poate un atac asupra noastră, dincolo, aşa cum plănuisem noi aici.

— La naiba! Să ştiţi că e posibil. Trebuie să le-o luăm înainte, sir!

— Da. Să ne întoarcem în tabără şi, chiar dacă lucrul s-ar dovedi mai tîrziu de prisos, să ne punem caii în siguranţă. O măsură în plus nu strică.

Coborîrăm iarăşi la apaşii noştri şi plecarăm apoi împreună spre tabără. Acolo, totul era neschimbat. Dar kiowaşii puteau să apară şi mai tîrziu; de aceea încălecarăm şi, după o bună bucată de drum prin prerie, făcurăm popas. Dac-ar fi năvălit pînă la urmă asupra taberei, kiowaşii nu ne-ar mai fi găsit acolo. Ar fi fost nevoiţi să aştepte zorile, ca să pornească în căutarea noastră. Pe prizonier îl luarăm, bineînţeles, cu noi.

Acum nici noi nu mai aveam ce face decît să răbdăm pînă dimineaţa. Cine era în stare să doarmă — dormea, cine nu — veghea.

Astfel trecu noaptea şi, cînd se crăpă de ziuă, încălecarăm din nou şi ne întoarserăm la tabără. Nimeni nu fusese acolo în timpul nopţii: manevra noastră se dovedise deci inutilă, dar nici nu ne-a stricat cu nimic. Trecurăm apoi iarăşi albia rîului spre pădurice. Focurile se stinseseră; doar grămezile de cenuşă mai aminteau forfota din ajun.

Ne apucarăm să cercetăm urmele. Ele porneau de la locul unde păscuseră caii kiowaşilor, îndreptîndu-se în direcţia sud-est. Era limpede că indienii renunţaseră să ne înfrunte într-o bătălie care nu le-ar fi adus mare folos, dat fiind faptul că n-ar mai fi putut să ne ia prin surprindere.

Şi Sam? Îl duseseră cu ei şi aceasta îi mîhnea peste măsură pe Dick Stone şi pe Will Parker. Şi mie îmi părea nespus de rău de soarta bietului prichindel. Pentru a-l salva, eram gata să întreprind orice acţiune măcar pe jumătate rezonabilă.

— Dacă nu-l eliberăm, va fi legat la stîlpul torturii, vorbi îndurerat Dick Stone.

— Nu! Încercai să-l consolez. Doar avem şi noi un kiowaş, pe care-l ţinem ostatic în schimbul lui Sam.

— Numai s-o ştie şi ei!

— Nici o grijă! Sam e destul de deştept ca să le-o spună. Orice suferinţă a lui Sam se va răzbuna asupra prizonierului nostru.

— Dar pe kiowaşi nu trebuie să-i slăbim nici în ruptul capului!

— Ba nu-i aşa.

— Adică vreţi să-i lăsaţi cumva în pace?