— Atunci cum se potriveşte una cu alta?

— Uite ce-i: eu n-am să mă las dus de nas prin toată preria de către canaliile astea.

— Dus de nas? Nu pricep!

— Observă, te rog, urmele lor. Cam de cînd să fie?

— S-ar putea să fi plecat de aici înainte de miezul nopţii.

— Aşa cred şi eu. De atunci au trecut, va să zică, aproape zece ore. Crezi că putem recupera astăzi un asemenea avans?

— Nu.

— Sau mîine?

— Nici mîine.

— Şi încotro crezi c-au luat-o?

— Spre satul lor.

— Vor ajunge, deci, la destinaţie, înainte ca noi să-i putem dibui.

Şi crezi oare că noi, doisprezece inşi mari şi laţi, ar trebui să ne aventurăm în mijlocul teritoriului îndepărtat al kiowaşilor şi să năvălim în sat ca să eliberăm un prizonier?

— Ar fi curată nebunie!

— Păi vezi! Sîntem într-un gînd: nu mergem în urmărirea lor.

Se scarpină după ureche şi mormăi descumpănit, supărat:

— Dar Sam! Bătrînul nostru Sam! Ce se întîmplă cu el? Doar n-o să-l părăsim!

— În nici un caz! Dimpotrivă, îl vom elibera.

— Dracul vă ştie, sir. Nu sînt făcut să dezleg cimilituri. Pe de o parte ziceţi să nu-i urmărim pe kiowaşi, pe de alta, să-l eliberăm pe Sam. Asta-i ca şi cum i-ai spune măgarului ba cămilă, ba maimuţă! Să vă înţeleagă cine poate, eu, unul, mă dau bătut.

— E cu totul altceva decît crezi şi comparaţia dumitale cam bate alături. Uite ce-i: kiowaşii nu au plecat spre satul lor.

— Zău? Atunci încotro?

— Nu ghiceşti?

— Nu.

— Măi, măi, ce westmeni grozavi îmi sînteţi! Pai nu sînt mai vrednici de laudă greenhorn-ii care dezleagă astfel de probleme fără multă bătaie de cap? Află că dumnealor se îndreaptă spre muntele cu nuggeţi.

— Spre... muntele... behold! Ia te uită! Aşa să fie, sir?

— Aşa este, pot să te asigur.

— Ăştia sînt în stare de aşa ceva.

— Nu numai că sînt în stare, dar eu afirm cu toată certitudinea că o şi fac.

— Totuşi, datinile nu le permit să tulbure ceremonia înmormîntării!

— Nici n-au intenţia s-o tulbure. Vor aştepta sfîrşitul. Ei ne urăsc pe noi în aceeaşi măsură ca şi pe apaşi. Sînt setoşi de răzbunare. De aceea le-a picat tocmai bine apariţia lui Santer. Au aflat de moartea lui Inciu-Ciuna şi a fiicei sale şi s-au bucurat. Cu cîtă plăcere ne-ar dori, lui Winnetou şi nouă, tuturor, aceeaşi soartă! Cînd au aflat că venim pe urmele lui Santer, s-au şi crezut stăpîni pe noi. Numai că, exceptîndu-l pe Sam, am fost destul de atenţi să nu cădem în cursă.

Acum ei încearcă altă metodă. Se prefac a se întoarce în satul lor, bănuind că în cazul acesta vom renunţa la urmărire şi ne vom întoarce la Winnetou. După ce-au parcurs o bucată de drum, sporindu-şi hoarda cu alţi războinici, schimbă direcţia spre muntele nuggeţilor unde, cred ei, vor izbuti să ne atace pe nepusă masă şi să ne măcelărească pe toţi, pînă la unul.

— Ce să spun, frumoasă idee! Numai că vom avea grijă ca socotelile să le iasă pe dos.

— Fireşte. Probabil că ideea e a lui Santer, care speră să se înfrupte şi el cu aur. Ce să mai lungim vorba, sînt absolut convins că aşa stau lucrurile. Ei, mai vrei să ne luăm după kiowaşi?

— Nici gînd! Deşi logica dumneavoastră mi se pare cam îndrăzneaţă, totuşi, după cîte vă ştiu, nu vă înşelaţi niciodată. Sper să aveţi şi acum dreptate. Tu ce părere ai, bătrîne Will?

— Şi eu cred că