— Da.

— Îl luăm cu noi şi pe ostatic?

— Bineînţeles. Îl legăm de catîrul lui Sam, ceea ce, desigur, n-o să-i facă dobitocului mare plăcere. Apoi plecăm neîntîrziat. Pînă atunci, însă, trecem pe la albia rîului, căutăm o băltoacă şi ne adăpăm caii.

După o jumătate de oră, ne aflăm pe drum, fireşte, nu prea bucuroşi de isprava noastră. În loc să-l fi prins pe Santer, îl pierdusem — datorită propriei sale nechibzuinţe — pe Sam Hawkens. Totuşi, dacă presupunerile mele erau juste, ne puteam aştepta să-l eliberăm pe Sam şi să-l prindem pe Santer.

Bineînţeles că ne ţineam mereu de urmele lui Santer care, abătîndu-se într-un unghi obtuz de la direcţia iniţială, ne ispiteau şi pe noi să facem ocolul. Hotărîi totuşi să tăiem unghiul şi să scurtăm astfel drumul. Datorită acestei măsuri, am sosit chiar în după-amiaza următoare la văgăuna pomenită mai înainte, lîngă luminişul unde bandiţii săvîrşiseră îndoita crimă.

Lăsarăm caii în paza unuia dintre apaşi şi urcarăm pe jos mai departe. La marginea luminişului stătea de strajă un om al lui Winnetou, care ne salută cu o fluturare de mînă. Din prima clipă, constatarăm cît de sîrguincios lucraseră cei douăzeci de apaşi în vederea înmormîntării. Doborîseră cu tomahawkurile o mulţime de copaci şi îi pregătiseră pentru montarea unei schelării. Făcuseră grămezi de bolovani şi mai cărau încă. Apaşii sosiţi cu mine se alăturară celorlalţi ca să le dea ajutor. Aflai că ceremonia urma să se desfăşoare a doua zi.

Fusese improvizată şi o baracă pentru adăpostirea celor două leşuri.

Winnetou era înăuntru. Înştiinţat de sosirea noastră, ne ieşi în întîmpinare. Vai, cum arăta!

Îl ştiam dintotdeauna extrem de serios; rareori i se ivea pe faţă un zîmbet fugar. Nu-l văzusem niciodată rîzînd cu toată gura. Totuşi, în pofida acestei seriozităţi, trăsăturile sale frumoase, bărbăteşti, aveau uneori o expresie de blîndeţe, iar ochii lui noptatici, catifelaţi, priveau cîteodată nespus de prietenos. De cîte ori nu se opriseră cu adîncă dragoste şi căldură asupra mea!

Dar astăzi, nimic din toate acestea. Chipul său părea împietrit, într-o durere mută şi căutătura întunecată parcă scruta în propria-mi inimă.

Gesturile îi erau încete şi greoaie. Se apropie fără grabă, aruncă o privire tulbure în jur, îmi strînse obosit mîna, mă cîntări cu o expresie care-mi cutremură sufletul şi zise:

— Cînd s-a întors fratele meu?

— Chiar acum.

— Unde-i ucigaşul?

— Ne-a scăpat.

Dragostea de adevăr mă obligă să recunosc că, rostind aceste cuvinte, mi-am coborît privirea. Mărturisesc că-mi era ruşine să le pronunţ.

Şi dînsul îşi plecă ochii. I-aş fi putut citi în suflet. Abia după o lungă pauză, se interesă:

— Fratele meu i-a pierdut urma?

— Nu. O cunosc şi acum. Se îndreaptă încoace.

— Old Shatterhand să fie bun şi să-mi povestească totul! Se aşeză pe un pietroi. Făcui la fel. I-am înfăţişat în amănunt cum se petrecuseră lucrurile. M-a ascultat tăcut pînă la capăt şi, după un timp, mă întrebă:

— Deci, fratele meu nu ştie dacă ucigaşul a fost rănit?

— Nu ştiu, dar înclin să cred că nu l-am nimerit.

Dădu uşor din cap. îmi strînse mîna şi-mi spuse:

— Fratele meu să-mi ierte întrebarea de adineauri cu privire la pierderea urmei! Old Shatterhand a făcut tot ce s-a putut face şi a procedat foarte cuminte. Sam Hawkens are ce regreta că a fost