atît de imprudent; i-o vom ierta şi-l vom smulge din captivitate. Sînt şi eu de părerea fratelui meu; kiowaşii vor veni încoace. Numai că ne vor găsi altfel decît speră ei. Prizonierul nu trebuie tratat prea aspru, dar nici să nu-l pierdem din ochi. Mîine vom înălţa lăcaşul de veci pentru Inciu-Ciuna şi Nşo-ci. Fratele meu va fi de faţă?

— M-ar durea nespus dacă Winnetou nu mi-ar îngădui prezenţa.

— Nu numai că nu-ţi interzic, dar te şi rog să iei parte. Poate că prezenţa ta va duce la salvarea multor feţe palide, a căror moarte e cerută prin legea sîngelui. Ochiul tău e ca soarele ale cărui raze topesc gheaţa şi o schimbă în apă răcoroasă. Tu ştii ce-am pierdut. Să-mi fii tu, de aci înainte şi tată şi soră; te rog din suflet, Şarli!

O lacrimă îi luci în ochi şi se ruşina. Faţă de nimeni altul nu şi-ar fi trădat zbuciumul amar. Se duse apoi grăbit către baraca în care odihneau morţii. Îmi spusese astăzi pentru prima oară Şarli, după numele meu mic, Karl — şi de-aci încolo nu avea să-l mai rostească altfel.

Ar trebui, poate, să povestesc cîte ceva despre înmormîntarea care s-a desfăşurat cu toată solemnitatea obiceiurilor indiene. Ştiu bine că o descriere amănunţită a ceremoniei ar interesa pe cititori. Însă de cîte ori mă gîndesc la acele ceasuri tragice, mă cuprinde o durere atît de adîncă, de parcă totul s-ar fi petrecut abia ieri. Aşa că descrierea ceremoniei îmi pare o profanare nu atît a mormintelor ridicate pe muntele Nugget, ci mai ales a monumentului pe care l-am înălţat în inima mea şi l-am păzit mereu cu sfinţenie şi credinţă. De aceea, cer îngăduinţa de a trece peste relatarea respectivă.

Trupul lui Inciu-Ciuna fu legat în spinarea calului său. Jur-împrejur se grămădi pămînt peste pămînt, pînă ce animalul, nu se mai putu mişca. Apoi u împuşcară în cap. Movila de pămînt se înălţa mereu pînă ce călăreţul mort, împreună cu armele şi amuletele lui, fu acoperit pe de-a-ntregul. Atunci oamenii stivuiră înjur, pînă în vîrf, bolovanii.

La rugămintea mea, apaşii construiră pentru Nşo-ci un alt mormînt. Doream ca trupul ei să nu fie strivit sub pămînt. O sprijinirăm de trunchiul unui arbore, ca şi cum ar fi şezut şi clădirăm în jurul ei, din bolovani, o piramidă solidă, goală pe dinăuntru şi din al cărei vîrf se înălţa creştetul arborelui.

Mai tîrziu, aveam să urc în cîteva rînduri, împreună cu Winnetou, sus, pe Nugget-tsil, ca să revedem mormintele. Le-am găsit totdeauna intacte...

 

 

 

Capitolul VI

ELIBERAREA LUI SAM

Va înţelege oricine cît de adîncă era jalea lui Winnetou pentru pierderea tatălui şi a surorii sale. Dacă în timpul înmormîntării îşi mai manifestase într-un fel suferinţa, de-aci încolo avea să şi-o închidă în străfundul sufletului. Pe de o parte, aşa cerea tradiţia indiană, pe de altă parte, trebuia să-şi concentreze toată atenţia asupra iminentei apariţii a kiowaşilor. Acum nu mai era fiul şi fratele încovoiat de greaua încercare prin care trecuse, ci conducătorul trupei cu ajutorul căreia avea să pareze atacul duşmanilor şi să-l prindă pe ucigaşul Santer.

Părea să-şi fi făcut planul de luptă, căci imediat după înmormîntare ordonă apaşilor să se pregătească de drum şi să-şi aducă din vale caii.

— De ce a dat fratele meu asemenea poruncă? Îl întrebai. Terenul e foarte accidentat şi e greu să aduci animalele pînă aici.

— Ştiu, răspunse Winnetou, dar n-am încotro. Numai astfel îi pot induce în eroare pe kiowaşi. S-au dat de partea ucigaşului şi trebuie să piară toţi, pînă la unul!

La aceste cuvinte, o îndîrjire cumplită se zugrăvi pe chipul său. Dacă hotărîrea lui s-ar fi tradus în fapt, kiowaş