class="t9">ii ar fi fost pierduţi. Sentimentele mele erau mai temperate. Într-adevăr, kiowaşii erau duşmanii noştri neîmpăcaţi, dar ei nu aveau nici o vină în asasinarea lui InciuCiuna şi a fiicei sale. Să încerc a-l îmblînzi pe Winnetou? Poate că nu voi reuşi decît să-mi atrag supărarea lui. Totuşi ocazia era unică, ne aflam între patru ochi. Apaşii, potrivit ordinului, se depărtaseră imediat; Stone şi Parker plecaseră cu ei. Prin urmare nimeni nu ne putea auzi. Şi dacă, din supărare, Winnetou mi-ar fi dat un răspuns brutal, atunci totul ar fi rămas între noi. Îi împărtăşii aşadar deschis părerea şi, spre surpriza mea, efectul nu a fost cel bănuit. În ciuda privirii aspre a ochilor săi mari şi întunecaţi, Winnetou răspunse calm:

— Fireşte că trebuia să mă aştept la această părere din partea fratelui meu. El crede că a fugi din calea duşmanului nu înseamnă mişelie.

— M-ai înţeles greşit. Nici vorbă nu poate fi de fugă. Dimpotrivă, mă gîndesc cum am face ca să-i prindem pe toţi. Adevărul e însă că nu ei sînt vinovaţi de cele întîmplate aici şi ar fi nedrept să fie loviţi cu aceeaşi asprime ca şi ucigaşul.

— Ei i-au luat apărarea nelegiuitului şi vin să ne atace! Nu ajunge oare ca să-i tratăm fără milă?

— Nu, nu-i destul, cel puţin după judecata mea. Îmi pare rău că fratele Winnetou e gata să comită şi el greşeala care duce la pieirea seminţiilor roşii.

— Despre ce greşeală vorbeşte Old Shatterhand?

— E vorba de faptul că indienii se sfîşie între ei în loc să se ajute unii pe alţii în lupta împotriva duşmanului comun... Priceperea ta e ascuţită, ochii tăi văd departe, mult mai departe decît ochii unui războinic indian oarecare. De cîte ori n-aţi dezgropat voi securea războiului! Trebuie să recunoşti că asta înseamnă o permanentă şi groaznică sinucidere a neamului vostru, iar cine procedează astfel se face părtaş la marea sinucidere. Inciu-Ciuna şi Nşo-ci n-au fost omorîţi de oameni roşii, ci de albi. Unul dintre asasini s-a refugiat la kiowaşi şi i-a convins să vă atace; iată un motiv temeinic de a-i aştepta aici şi de a le paraliza atacul; dar asta nu justifică să-i stîrpeşti ca pe nişte cîini turbaţi. Sînt doar fraţi de acelaşi sînge cu tine, nu uita!

Şi astfel am continuat să-i vorbesc. Mă asculta liniştit. Apoi îmi întinse mîna şi rosti:

— Old Shatterhand este într-adevăr un prieten sincer al tuturor oamenilor roşii şi are dreptate cînd vorbeşte de sinucidere. Am să fac după dorinţa lui. Îi prind pe kiowaşi, dar pe urmă le dau drumul şi-l reţin numai pe ucigaş.

— Vrei să-i prinzi? Va fi cam greu; ei ne covîrşesc ca număr. Sau poate că eşti într-un gînd cu mine?

— Cum adică?

— Să-i atragem pe kiowaşi într-un loc unde nu se pot apăra.

— Da, acesta-i şi planul meu.

— Tu cunoşti mai bine regiunea; tocmai voiam să te întreb dacă există un asemenea loc.

— Există nu departe de aici: o trecătoare între stînci, care seamănă cu o ţeavă de tun. Acolo vreau să-i atrag pe kiowaşi.

— Şi crezi că vei reuşi?

— Da. Cînd vor fi păşit în trecătoarea aceea închisă pe margini, îi vom ataca la intrare şi la ieşire, silindu-i. Să se predea ca să nu cadă cu toţii sub gloanţele noastre. Le voi dărui apoi viaţa şi vor fi bucuroşi să-l lase pe Santer în grija mea.

— Îţi mulţumesc! Ai o inimă primitoare pentru orice cuvînt: bun.

Poate vei judeca la fel de cumpătat şi în alte chestiuni.

—   Ce vrea să spună fratele meu?

— Te pregăteai să juri răzbunare împotriva tuturor albilor şi te-am rugat s