Afinităţile dintre regimul instaurat de Lenin şi tradiţia rusă au fost scoase în evidenţă de mulţi dintre contemporanii Revoluţiei, printre alţii de istoricul Pavel Miliukov, filosoful Nikolai Berdiaev, veteranul socialist Pavel Akselrod sau romancierul Boris Pilniak. Bolşevismul, spune Miliukov, are două aspecte esenţiale:

Primul este internaţional, celălalt pur rusesc. Aspectul internaţional al bolşevismului provine din teoria europeană deosebit de elaborată care stă la originea lui. Latura pur rusească priveşte în special practica bolşevică, ce are rădăcini adânci în realităţile Rusiei şi care, departe de a fi rupt cu „vechiul regim”, face să renască trecutul în contextul prezentului. Aşa cum mişcările scoarţei terestre aduc la suprafaţă straturi geologice inferioare, urme ale vârstelor timpurii ale planetei, bolşevismul rus, înlăturând subţirea pătură socială superioară, a scos la lumină substratul necultivat şi amorf din istoria rusă.

Berdiaev, care privea evenimentele din 1917 într-o perspectivă spirituală, nega până şi faptul că în Rusia ar fi avut loc o revoluţie: „Întregul trecut se repetă, apărându-ne sub măşti mereu reînnoite.”

Chiar şi o persoană care nu cunoaşte deloc realităţile Rusiei ar considera de neconceput ca într-o singură zi (25 octombrie 1917), ca urmare a unei lovituri de forţă, cursul istoriei de o mie de ani a acestei ţări cu un teritoriu şi o populaţie atât de vaste să se fi putut schimba în întregime. O schimbare bruscă de autoritate nu putea transforma peste noapte oameni care locuiau pe acelaşi teritoriu, vorbeau aceeaşi limbă şi erau legaţi printr-un trecut istoric comun în fiinţe complet diferite. Trebuie să crezi orbeşte în puterea decretelor, fie ele chiar susţinute de forţa brută, ca să îţi poţi închipui că o astfel de transformare radicală, nemaiîntâlnită în natură, e posibilă. O asemenea absurditate nu se poate explica decât prin credinţa că omul e o materie inertă, modelată în totalitate de mediu.

Pentru a analiza elementele de continuitate dintre cele două sisteme, va trebui să facem apel la conceptul de patrimonialism, trăsătură esenţială a sistemului politic al vechii Moscove, care a lăsat urme profunde asupra instituţiilor şi culturii politice ale Rusiei până în ultimii ani ai regimului ţarist.

Sistemul patrimonial ţarist se sprijinea pe patru piloni fundamentali: (1) autocraţia – altfel spus, autoritatea personală a ţarului, nestânjenită de o constituţie sau corpuri legiuitoare; (2) proprietatea autocratului asupra resurselor ţării, care echivala practic cu inexistenţa unei proprietăţi private; (3) dreptul autocratului de a cere supuşilor lui servicii nelimitate, ceea ce însemna absenţa oricăror drepturi colective sau individuale; (4) controlul statului asupra informaţiei. Comparând sistemul autorităţii ţariste la apogeul lui cu regimul comunist din momentul morţii lui Lenin, vom descoperi existenţa unor afinităţi indiscutabile între cele două.

Mai întâi, autocraţia. Prin tradiţie, monarhul rus concentra în mâinile lui întreaga putere legislativă şi executivă, fără îngerinţa altor instituţii. Ţarul guverna cu ajutorul nobilimii şi al birocraţiei, care îi datorau supunere lui, nu naţiunii sau statului. Din prima zi în care s-a aflat la putere Lenin a urmat în mod instinctiv acest model. Deşi, ca o concesie făcută idealului democraţiei, liderul bolşevic a dat ţării o constituţie şi corpuri legiuitoare, rolul acestora rămânea pur decorativ, atâta vreme cât Partidul Comunist, adevărata putere conducătoare, nu era dator să respecte constituţia, iar membrii aşa-zisului parlament sovietic nu erau aleşi, ci selectaţi şi numiţi de partid. Prin maniera în care îşi exercita puterea, insistând să ia decizii şi în cele mai neînsemnate chestiuni ale statului, ca şi cum Rusia ar fi fost proprietatea lui personală, Lenin amintea de cei mai autocratici dintre ţari, Petru I şi Nicolae I.

Ca şi înaintaşii lui din epoca vechii Moscove, liderul sovietic se considera îndreptăţit să controleze întreaga avuţie productivă a ţării. Prin decretele de naţionalizare a pământului şi a industriei, guvernul devenise proprietarul tuturor bunurilor Rusiei, cu excepţia celor de uz personal; cum guvernul era expresia unui singur partid, iar partidul, la rândul lui, se supunea voinţei conducătorului, Lenin era proprietarul de facto al resurselor materiale ale ţării. (Proprietarul de jure era „poporul”, sinonim în viziunea bolşevicilor cu Partidul Comunist.) Industria era administrată de stat, prin directori numiţi de la centru. Producţia industrială şi, până în martie 1921, cea agricolă se aflau la dispoziţia Kremlinului, care le folosea aşa cum credea de cuviinţă. Proprietatea urbană a fost şi ea naţionalizată. Comerţul particular fiind interzis prin lege (până în 1921 şi, din nou, începând cu 1928), regimul sovietic controla întregul sistem de distribuţie şi desfacere. Măsurile bolşevice depăşeau prin anvergura lor practicile folosite sub regimul vechii Moscove, însă în esenţă principiul rămânea acelaşi: suveranul Rusiei nu era doar cârmuitorul, ci şi proprietarul ţării.

Poporul însuşi era proprietatea conducătorului. Bolşevicii au reinstituit serviciul de stat obligatoriu, trăsătură distinctivă a vechiului absolutism moscovit. În regimul vechii Moscove, toţi supuşii ţarului, cu câteva neînsemnate excepţii, erau obligaţi să muncească pentru monarh, fie în mod nemijlocit, în rândurile armatei sau ale birocraţiei, fie indirect, cultivând pământurile acestuia sau pe cele ale slujbaşilor lui. Întreaga populaţie era prin urmare la dispoziţia Coroanei. Procesul de dispariţie a acestui sistem a început în 1762, când nobilii au primit dreptul să se retragă din serviciu] ţarului, încheindu-se nouăzeci şi nouă de ani mai târziu, odată cu desfiinţarea iobăgiei. Bolşevicii nu au întârziat să reînvie vechea practică moscovită, necunoscută în alte ţări, de a obliga toţi cetăţenii să muncească în folosul statului. Aşa-numita „muncă obligatorie generalizată” introdusă în ianuarie 1918 – la directivele lui Lenin, chiar sub ameninţarea cu execuţia – ar fi părut ruşilor din secolul al XVII-lea un lucru absolut natural. În ceea ce priveşte ţărănimea, bolşevicii au reintrodus practica muncilor forţate, tiaglo, precum tăiatul copacilor şi cărăuşitul – evident, fără plată. Ca şi în secolul al XVII-lea, niciun locuitor al Rusiei Sovietice nu putea părăsi ţara fără permisiunea autorităţilor.

Birocraţia comunistă, fie ea de partid sau de stat, a adoptat în mod aproape natural metodele predecesorilor ţarişti. Având îndatoririle şi privilegiile specifice oricăror funcţionari, deşi lipsiţi de drepturi speciale, membrii ei alcătuiau o castă minuţios ierarhizată şi