Taurul se încorda, uitîndu-se după Sam Hawkens. Ce animal puternic! Capul mare, fruntea bombată, coarnele scurte, dar viguroase, încovoiate în afară, coama deasă şi încîlcită în jurul grumazului masiv şi al pieptului musculos. Înfăţişării sale de o forţă brutală, elementară, i se adăugă acum încordarea supremă, ameninţătoare a greabănului. Da, era o făptură extrem de periculoasă; dar la vederea ei simţeam pur şi simplu îndemnul de a măsura dibăcia omului cu marea forţă sălbatică, dezlănţuită.

Am vrut, n-am vrut? Nu ştiu nici eu. Sau poate că dereşul o zbughise cu mine-n spinare! Ţîşni de după tufişuri şi dădu s-o ia la stînga; eu îl mînai spre dreapta, în direcţia taurului.

Acesta mă auzi şi se întoarse către mine; zărindu-mă, îşi lăsă capul în pămînt pentru a lua în coarne cal şi călăreţ. Sam răcnea din toate puterile, dar nu mai aveam răgazul să-mi opresc ochii asupra lui. Nici să trag nu era posibil; pe de o parte, bizonul nu se afla în bătaia puştii, pe de altă parte — calul nu voia să mă asculte; se repezea înspăimîntat de-a dreptul în coarnele vrăjmaşe. Ca să ne prindă în coarne, taurul se înţepeni pe picioarele dindărăt, depărtate şi îşi repezi capul cu putere în sus; încordîndu-mi toată fiinţa, izbutii să-l abat un pic pe dereşul meu; se avîntă dintr-un salt arcuit tocmai dincolo, în spatele taurului; o clipă doar şi coarnele mi-ar fi atins piciorul. Sărirăm drept în băltoaca unde taurul se bălăcea mai înainte; îmi dădui seama de situaţie şi mă eliberai din scări; norocul meu, căci dereşul alunecă şi ne prăbuşirăm.

Nici astăzi nu-mi dau seama de iuţeala cu care se petrecuseră toate, dar ştiu că mă ridicasem în picioare lîngă băltoacă, fără să las puşca din mînă. Taurul se răsuci şi înainta în salturi stîngace în direcţia calului care se sculase între timp şi se pregătea de fugă. Astfel, bizonul, ajungînd în dreptul ţevii, îmi oferea coasta lui drept ţintă; luai arma la ochi; sosise clipa ca doborîtorul meu de urşi să-şi spună pentru întîia oară cuvîntul. Încă un salt şi bizonul ajunse lîngă dereşul meu; apăsai pe trăgaci; taurul se opri din plină goană.

Să fi fost numai spaima bubuiturii, sau îl nimerisem? Nu ştiam; trăsei al doilea glonţ. Animalul ridică încet capul, scoase un muget care-mi pătrunse toate mădularele, se clătină cîteva clipe, apoi se prăbuşi.

Îmi venea să chiui de bucuria izbînzii, dar aveam altceva mai important de făcut. Calul meu, lipsit de călăreţ, o luase la vale, spre dreapta, în timp ce Sam Hawkens, de cealaltă parte a văii, galopa de zor, urmărit de un alt taur nu cu mult mai mic.

Trebuie să ştiţi că bizonul, odată stîrnit, îl urmăreşte pe vînător şi se ia la întrecere în viteză cu calul. El desfăşoară în acest scop un curaj şi o perseverenţă pe care nimeni nu i le-ar bănui.

Astfel şi acest taur se ţinea strîns pe urmele călăreţului. Hawkens era nevoit să gonească în zigzag, făcînd piruete îndrăzneţe, ceea ce obosea calul; oricum, n-ar fi putut rezista cît bizonul. Era, deci, nevoie urgentă de ajutor. Nu-mi rămînea vreme să controlez dacă taurul meu era mort sau nu; încărcai repede ambele ţevi ale doborîtorului de urşi şi alergai în partea cealaltă a văii. Sam mă văzu; căuta să se apropie şi îşi îndreptă calul în direcţia mea. A fost o mare greşeală, căci sălbăticiunea, care nu-l slăbea deloc, se trezi deodată într-o situaţie avantajoasă; calul alerga pieziş prin faţa lui. Văzui cum îşi pune capul în pămînt şi cu o singură izbitură din coarne aruncă în sus şi cal şi călăreţ; apoi, în timp ce victimele se rostogoleau la pămînt, nu le dădu răgaz, continuînd să-i atace cu furie. Sam strigă după ajutor.

Mă aflam la vreo sută şi cincizeci de paşi depărtare şi nu mai aveam timp de pierdut. Fireşte că mai de aproape împuşcătura ar fi fost mai sigură; dar încă o clipă de şovăială şi Sam ar fi fost zdrobit. Chiar greşind ţinta, speram să alung totuşi dihania de lîngă prietenul meu.

Mă proptii în picioare, luai la ochi omoplatul stîng al fiarei — şi trăsei.

Bivolul îşi înălţa capul, de parc-ar fi voit să adulmece şi se răsuci fără grabă. Mă văzu şi se repezi spre mine, dar cu oarecare încetineală, încît izbutii să-mi încarc iarăşi arma. Eram gata şi trag tocmai cînd bestia ajunsese la vreo treizeci de paşi de mine. Dar nu mai putea; fuga ei încetinise cu mult; venea cu capul atîrnînd, cu ochii injectaţi şi dilataţi peste măsură, venea tot mai aproape, mai aproape, ca o fatalitate oarbă. Atunci îngenuncheai şi dusei arma la ochi. La gestul meu, bizonul se opri în loc şi îşi înălţă puţin capul ca pentru a mă vedea mai bine. Ochii lui fioroşi se aflau în bătaia puştii mele; îi slobozii un glonţ în ochiul drept, altul în cel stîng. O scurtă cutremurare şi animalul căzu.

Sării repede în picioare, ca să alerg în ajutorul lui Sam. Dar nu mai era nevoie. Omuleţul gonea spre mine.

— Hello îl strigai. Mai trăieşti? Nu eşti rănit?

— Nicidecum! Mă asigură el. Numai şoldul drept mă doare în urma căzăturii. Ori te pomeneşti că-i stîngul, dacă nu mă-nşel. Nu-mi prea dau seama.

— Şi calul?

— E pierdut. Mai răsuflă, bietul, însă taurul l-a sfîrtecat. Trebuie să-i curmăm suferinţa, să-l împuşcăm. Sărmanul dobitoc! Cu bizonul cum stăm? E mort?

— Sper; hai să ne convingem.

Ceea ce şi făcurăm. Era mort de-a binelea. Atunci Hawkens, oftînd din adîncul rărunchilor, zise:

— Dar ştiu că mi-a dat de furcă boul ăsta bătrîn şi brutal! Orice vacă m-ar fi tratat cu mai multă delicateţe. Deh, nu te poţi aştepta de la bou să se poarte ca o doamnă, hi-hi-hi-hi!

— Cum de i-a venit ideea năstruşnică să se lege de dumneata?

— Păi, n-aţi văzut cum?

— Nu.

— Ei, doborîsem bivoliţa şi abia putui reţine calul, care mă ducea în galop către taurul ăsta uriaş. Individul s-a supărat şi a dat să mă ia în coarne. Am apelat la Liddy şi am tras repede glonţul ce mai rămăsese pe ţeavă. Se pare însă că