A scos un sunet, ca un fel de oftat, și dintr-odată mi s-a părut extrem de grea, ca și cum s-ar fi umplut pe dinăuntru cu viață. I-am descleștat încet pumnii și am început să-i număr degetele, să văd dacă-s toate zece. Apoi, m-am uitat cu atenție la fața ei, la forma urechilor, a nasului, a gurii și cred că am ațipit cu ea pe mine și cu uimirea că am fost capabilă să fac așa ceva.

Acum e mare și obraznică, îmi zic și mă duc la baie, aprind lumina și rămân așa, năroadă, în fața oglinzii, uitându-mă la mine, în timp ce gura mi se umple de spumă de la pasta de dinți. Realizez că nu știu cum voi ajunge să arăt peste câteva săptămâni. Simt că o să-mi fie dor de mine. Îmi înmoi degetul în crema aia cu acid hialuronic de am luat-o din aeroport și îmi trag două dungi pe frunte și sub fiecare ochi. Arăt ca dracu' și mă bufnește râsul și mă uit admirativ cum ceva, nu știu ce, pare că vine și trage în sus de colțurile gurii, dezvelindu-mi incisivii superiori perfect aliniați, lăsând să iasă o dâră de spumă. Mă clătesc și sting lumina. Urâto, îmi spun. Urâto!

Poza a rămas la mine pe pat. O apuc cu două degete, de un colț, iar fata aia cu părul lung pare că se mișcă de parcă ar fi vie. Mai am și alte poze. Un album întreg pe care l-am adus într-o seară de la mama de-acasă, când eram foarte, foarte tristă. L-am pus într-un sertar, sub niște acte, nu ca să mă uit la el, ci doar ca să știu că e acolo. Îl scot. De data asta găsesc o poză cu F. Eram împreună, la el acasă, și stăteam pe canapeaua verde din sufragerie. Acum, că mă uit mai bine, noi doi semănam foarte tare: aceeași culoare de păr, la fel de lung, același aer, aceeași geacă de piele, de parcă am fi fost frați. Mi-e dor de el. De el din poză, de el de-atunci, de el care era cu fata aia. Fata aia sunt eu, îmi spun și chiar o spun cu voce tare ca și cum as avea nevoie să o aud ca să mă conving. Fuse și se duse, mă gândesc și apoi îmi aduc aminte că tocmai ce mi-a scris și că poate, cumva, îl fac să fie iarăși, nu pe el, nu, nu, ci pe ea, pe fata aia care a rămas undeva, în urmă, râzând ca proasta într-o poză veche. Seara, iau poza în pat, lângă mine, și mă uit la ea peste noapte, când durerile de stomac sunt așa de puternice, încât îmi frec picioarele unul de altul, ca bebelușii când au colici. Iau o pernă în brațe și o strâng cum strângeam altădată păpușa. Maşa, așa o chema. Era blondă și părea adultă. Semăna cu mama.

În nopțile când nu pot să dorm, mă gândesc că tot ce mi se întâmplă se întâmplă cu un scop. Îmi fac un fel de joc în minte, un fel de vânătoare de comori în care trebuie să adun indicii ca să obțin răspunsuri. Într-o zi, l-am găsit pe tata căzut în genunchi, la el în cameră. Mușchii i se topiseră și pielea aproape că-i flutura pe lângă oase. Se agățase de marginea patului și se văita. L-am ajutat să se ridice, l-am așezat pe fotoliu, în sufragerie și i-am pus un disc cu Ceaikovski. A lăsat capul un pic pe spate, a dat să închidă ochii ca și cum s-ar fi lăsat dus de muzică și, dintr-odată, a început să-și dea cu pumnii-n cap și să urle că-l doare. Se uita la mine cu privirea tulbure, cu gura strâmbă, cu picături de salivă rămase pe buze și parcă aștepta să fac ceva. Am întors capul și am ieșit din cameră. L-am lăsat acolo. Singur cu Lacul lebedelor. Nu-mi venea să plâng. Doar să fug, să plec, să nu-l mai văd, să se termine naibii odată și să ne lase-n pace, pe mama și pe mine, cu moartea asta a lui! Noroc că n-avem decât una. O moarte. Și un singur tată! Noroc cu asta!

În anul când tata era bolnav, eu mă trezeam în fiecare zi cu gândul că poate, în sfârșit, mi-a scris. Francezul. Nu a făcut-o, dar, ca să mă asigur că așa era, trebuia să mă dau jos din pat, să mă spăl, să mă îmbrac și să cobor un etaj până la cutia de scrisori. Apoi, de pe la ora 4 după-amiaza încolo, deja speram pentru a doua zi. Cel mai greu era între momentul când veneam de jos, din holul blocului și ora 4. Atunci n-aveam de ce să mă țin. Pe undeva, eram convinsă că nu mă iubește, că nu-i pasă. Dar nu era momentul să mi-o spun. Ba da, te iubeam, dar erai departe și nu puteam face nimic. Așa-mi scrie și nu e momentul să fac nazuri și să nu-l cred. Seara, în pat, citesc ce-mi zice, îmi frec picioarele unul de altul de durere, zâmbesc, dar, mai ales, reușesc să adorm. Așa-mi trec nopțile. De obicei, sunt cam două, trei mai rele. Apoi, lucrurile se îndreaptă și leucocitele cresc odată cu ziua. În curând va veni vara, când zilele sunt lungi și nopțile se termină parcă mai repede.

*

Tata a murit în octombrie. Mă îmbrac în negru și mă duc la școală cu temele nefăcute. Le șoptesc profesorilor la ureche că știți, tata a murit aseară și n-am avut cum să învăț, iar ei se uită la mine pe jumătate întristați, pe jumătate speriați – dar câți ani avea? și mă bat așa, încurajator, pe spate – ia, uite, dom'ne, ce chestie, l-am văzut acum