o lună, prin cartier, mi-a zis aia de fizică și m-a trimis acasă, dacă vreau. Nu vreau. Vreau să fiu consolată, să roiască lume în jurul meu, să se uite după mine și să se poarte de parcă doar eu aș conta.

Cel mai mult mi-ar plăcea să am pe cineva care să mă strângă-n brațe chiar acolo, în fața școlii. Nu tu, îi strig mamei, nu tu! Decid să-i scriu încă o scrisoare. Mă gândesc că măcar acum o să-mi răspundă. Dacă o s-o facă, o să pot să spun la școală că am și eu iubit. Totuși, moartea e ceva grav, nu poți să o lași să treacă fără să spui nimic. Măcar un pic de milă. Bună și aia! Eu nu sunt orgolioasă în iubire. Iau ce mi se dă și învăț repede să mă mulțumesc cu puțin. Ca și cum nu aș ști ce să fac cu mai mult. Dar nu-mi răspunde. Nici măcar acum.

Ani de zile după ce a murit, l-am visat pe tata bolnav, plin de sânge, suferind ca-n ziua aia. Tu nu ești mort? voiam să-l întreb, dar sunetele refuzau să iasă, ca și cum aș fi fost surdomută. Mă strângeam sub pătură și împingeam visul la o parte cum împingi o cuvertură prea călduroasă sau o mână care te ține. Cum împingi gândul că ești bolnav. E atât de puternic gândul ăsta, încât, când vine, te strivește ca și cum ar cădea de undeva, de foarte sus. Nu-l poți duce pur și simplu. Îți trebuie ceva mai puternic decât el ca să plece. Ceva mai puternic și mai viu.

Știu că va veni o clipă când tratamentul va lua sfârșit și când mi se va spune că de-acum gata, pot să mă întorc la viața mea de dinainte! Rahat! Nu mai pot să mă întorc nicăieri. Încerc să-mi imaginez momentul ăla când mă voi trezi iar dimineața și, ca orice femeie, mă voi pregăti de serviciu și nu de spital. Când voi pune apă la fiert și-mi voi face cafeaua, când mă voi băga sub duș, mă voi da cu rimel și cu ruj și voi căuta apoi, în dulap, o poșetă asortată cu pantofii. Dar în spatele tuturor acestor gesturi banale și liniștitor de repetitive, va sta frica. Că iar mă doare ceva, că iar m-am îmbolnăvit. Suficient cât să mă simt pierdută. Singura consolare e că și restul oamenilor se simt la fel. Tuturor ne e frică. Așa o să-mi spună doctorul ăla care într-o miercuri, după niște ore de stat la coadă, o să-și pună ștampila pe ultimul meu concediu medical. De-acum sunteți un om sănătos care, ca noi toți, poate oricând să se îmbolnăvească! Așa a spus, și un fel de rânjet dădea să-i iasă din spatele gurii închise.

 

Trec cu taxiul, întâmplător, prin fața spitalului. De undeva, de pe dinăuntru, îmi urcă în nări mirosul de cartofi fierți. Fără sare și fără unt. Două zile pe săptămână, doar asta pot mânca. De la cortizon mi se umflă tot corpul, așa că fără pic de sare, ne-am înțeles? îmi zic doctorii. Dau din cap că da și fierb cartofi. Acum mirosul lor mă face să văd culoare lungi și pungi de perfuzie. Dau gândul ăsta la o parte, așa cum i-am dat peste mână unui băiat care a încercat să mă atingă. Era noapte și ne întorceam dintr-o excursie, cu școala. Aveam vreo 12 ani. Stăteam la geam, cu fruntea sprijinită de sticla aia rece și nu făceam nimic special. Fuseserăm în excursie la Târgoviște și ne urcaserăm în Turnul Chindiei. Apoi, autocarul oprise la poalele unui deal și diriginta ne lăsase să fugim în sus și-n jos vreo câteva ore. Era un câmp cu margarete și fetele din clasă le culegeau să le rupă petalele. Se gândeau la un băiat și apoi ziceau mă iubește, nu mă iubește și tot așa, până nu mai rămânea nicio petală. Am luat și eu o margaretă și a ieșit că mă iubește, dar eu mă gândisem la tata, că n-aveam niciun iubit. Însă ele nu știau.

La întoarcere, stăteam acolo, la geam, și mă uitam cu o privire aproape fixă la șoseaua aia neagră ca un gând rău. Nu eram atât obosită, cât mă plictiseam. Băiatul ăsta era cu un an mai mare și s-a așezat pur și simplu pe scaunul de-alături, s-a băgat în mine și a dat să mă apuce de mână. Mi-am tras-o și m-am dat și mai aproape de geam, până când mi-am simțit umărul stâng rece și umed. Umflato, mi-a strigat, înainte să se ridice și să se așeze pe rândul celălalt. Data viitoare când culeg margarete o să mă gândesc la el, mi-am zis și cred că am ațipit.

Taxiul pune frână brusc și șoferul rămâne cu mâna pe claxon și înjură. Telefonul scoate un sunet, în buzunar. Mi-a scris. Cum ești? Iau întrebarea asta și mă învelesc cu ea, în timp ce-n nări continui să simt miros de cartofi fierți. Nu-i răspund. Nici n-aș ști ce.

 

*

Am văzut aseară, la televizor, un reportaj despre Okinawa, insula centenarilor. Acolo se spune că ești copil până spre 50 de ani, după care faci o pauză de câțiva ani înainte de a te reîntoarce la copilărie. Asta e tot. Nu bătrânețe, doar un fel de revenire. Okinawa este o insulă mică. Zicea omul ăla, la televizor, că are undeva spre un milion și ceva de locuitori, dintre care mulți peste 100 de ani. Și asta nu pentru că ar fi descoperit nu știu ce rădăcină miraculoasă, ci pentru că, pe insulița aia, oamenii sunt fericiți. Ar avea, cică, legătură cu soarele, cu mâncarea, cu bucuria și cu mișcarea. Povestea o femeie că oamenii de pe insulă se hrănesc cu imens de multe legume, dintre care de unele nu am auzit vorbindu-se niciodată. Le fierb puțin sau le călesc, pun mirodenii culese direct din grădină, le așază pe frunze