de banan și au grijă să nu se scoale niciodată sătui de la masă. Apoi, reporterul a stat de vorbă cu un moșulică mititel, fără dinții din față, care povestea ce făcea el toată ziua, de când se trezea pe insulă și până se culca. Avea 97 de ani și, când vorbea, zâmbea așa, cu gura până la urechi și tot dădea din cap, de parcă s-ar fi aprobat singur. Locuia într-un fel de coșmelie unde avea un pat, două scaune, un aragaz vai de capul lui și vreo două oale. L-a dus apoi pe reporter în spatele casei, ca să-i arate grădina în care își creștea plante medicinale. Avea de toate acolo și povestea așa, rânjind, că cică toți de pe insulă aveau un petic de pământ sau măcar niște ghivece în care cultivau ghimbir, pelin sau turmeric din care-și făceau apoi ceaiuri. Nimeni de pe insulă nu avea internet sau Facebook. Cred că nici televizor nu aveau, sau cel puțin bătrânelul ăsta sigur nu avea, că i-au filmat toată casa. N-avea decât o cameră și o pisică, dar nu părea să se simtă singur. Sau poate că era atât de fericit că apare la televizor, că nu-i păsa. La sfârșit, exact înainte să ne arate o imagine a insulei văzută de sus, reporterul a zis că aici oamenii spun că, pentru a-și găsi liniștea, fiecare dintre noi ar trebui să aibă un ikigai, adică un scop, un fel de motiv pentru care să se scoale dimineața. Nu trebuie să fie măreț, trebuie doar să ne facă să zâmbim. Asta m-a pus pe gânduri.

Ani de zile, eu am trăit cu convingerea că important este să fiu un copil cuminte și ascultător. Tu ai grijă și fă-ți datoria, și eu, fată bună, mi-o făceam. Mă simțeam cumva ca-n cântecul ăla cu Veronica, Veronica, fată bună și cuminte, doar că eu aveam părul drept și nu ondulat, ca ea. Când am terminat cu școala, am rămas așa, pe loc, așteptând să-mi zică cineva ce să fac. Dar toată lumea tăcea și atunci m-am măritat cu M. și apoi am rămas gravidă. Un copil te scutește întotdeauna de întrebările altora. Un copil e un răspuns bun.

Într-o zi, undeva pe lângă Cișmigiu, m-am întâlnit întâmplător cu fosta mea profesoară de franceză. Cea care fusese cu mine în Franța, prima dată când mersesem în orașul ăla cu platani, catedrală și șampanie. Are un nume greu de pronunțat pentru noi, românii. Orașul. Pe profesoară o chema Ionescu. Vaaai, ce scump este, spusese despre F. când i-l arătasem într-o zi în curtea liceului și eu mă gândeam dacă face mișto de mine pentru că nu era nimic scump la găliganul ăla cu plete și cu țigara în colțul gurii. Dar altfel era o doamnă foarte drăguță, elegantă și cu niște maniere de secol trecut. M-a pupat când m-a văzut și, în timp ce mă întreba nu mai știu ce, eu mă gândeam ce să-i spun că fac care să pară cât de cât important. N-am găsit nimic, așa că, i-am zis acolo, pe trotuarul din fața parcului, că vin de la muncă și mă duc acasă și că mama e bine și copilul crește și cam asta e. Iar ea a pus așa, o mână pe mine și mi-a spus că în viață, draga mea, nimic nu e mai important ca fericirea, orice ar însemna asta. Așa că luptă-te cu toate forțele și fă-te în primul rând fericită, nu celebră. Așa mi-a spus, îmi aduc perfect aminte și-mi mai aduc aminte că avea mâna catifelată, cu mici pete maronii și unghiile făcute cu roșu-închis. M-a chemat în vizită odată, că ea trăia singură de când îi murise soțul. Dar nu m-am dus.

 

*

 

Sunt zile când F. tace. Mă uit la mine cum îmi verific telefonul din oră-n oră. Poate și mai des. Zici că-s proastă. Sau disperată. Chiar sunt. Altădată pândeam la fel cutia de scrisori. O singură dată am găsit acolo ceva. Mă întorsesem de vreo lună din Franța și de fiecare dată când nu aveam la ce să mă gândesc, mă gândeam la el. Într-o seară, am fost la o petrecere. Dansam pe perechi, cu lumina stinsă. Era solid, cu o aluniță pe gât, avea o soră geamănă și un setter irlandez. Așa-mi spusese la ureche când l-am întrebat dacă are câine. Îmi vorbea la ureche pentru că muzica era dată foarte tare. Nu știu de ce l-am întrebat de câine. Cred că simțeam nevoia să spun ceva și nu aveam ce. Ce-ar fi fost de spus cât palmele i se umezeau de transpirație pe spatele meu, iar corpurile ni se învârteau mecanic, de pe un picior pe altul, hârşâindu-se din când în când de un birou urât pe care trona un castron cu salata de boeuf? De cele mai multe ori, nici nu vorbeam. Ne mutam mâinile când mai sus, când mai jos, și începeam să ne sărutăm, trăgându-ne speriați de fiecare dată când cineva aprindea lumina, căutându-și geaca sau mai știu eu ce. A doua zi, ne-am dat întâlnire la metrou, la Universitate. Ne-am dus în Herăstrău și acolo, pe o bancă, la ieșirea din parc, m-a lăsat să-mi sprijin capul pe umărul lui. Ne țineam de mână și eu încercam să-mi ascund o bubă de pe degetul mare. Tot drumul spre casă, m-am întrebat ce să fac: să las amintirile în urmă și să am și eu prieten, chiar dacă nu-l iubeam, sau să sper că ceva, cândva, se va schimba și francezul va rupe tăcerea? Dacă atunci când ajungem în stația de troleibuz vedem trei oameni îmbrăcați în negru, îl aleg pe francez! Așa mi-am spus. Îmi place să mă joc cu superstiții. Nu din cele cunoscute, ci din cele inventate, plăsmuite de mintea mea care își face de lucru cu coincidențele și se minte singură că poate controla ceva. Poate pe naiba, dar ea nu știe.

În facultate, aveam un tricou norocos. Mi-l făcuse cadou un prieten, de la