Paris. Un tricou alb pe care îmi scrisese două vorbe, cu o cariocă neagră. Nimic romantic, nimic porcos. Un mesaj banal, în franceză, ceva la modul Amintiri de la Paris, dar pe care toți profesorii de la facultate țineau morțiș să-l citească, cu voce tare, înainte să mă lase să deschid gura, în zilele de examen. Tricoul meu norocos, așa-i ziceam după ce, îmbrăcată fiind cu el, luam mai tot timpul note mari. E drept că și învățam.

Ajungem în stație. Eu și băiatul solid. Sunt trei, toți cu jeanşi negri și geci de piele. Mă întorc spre el, mă uit la alunița de pe gâtul lui și mi se pare mare și scârboasă. Mă desprind din mâna lui, având grijă să nu mă lovesc la bubă și-i spun că nu pot. Că aș vrea să ne mai vedem, dar nu pot. N-ar fi corect. Și nu, n-are legătură cu câinele, nu sunt alergică, dar uite, eu iubesc pe altcineva. A rămas acolo, în stradă, în fața mea și a troleibuzului care se oprise la semafor. Pe bune? Am dat din cap că da. N-a mai zis nimic și s-a urcat în 90, care ajunsese în stație și ăsta vine greu. Când am intrat în bloc, am aruncat un ochi în cutia de scrisori. Era acolo. Prima și ultima scrisoare de la F. Bună Ada. Ce mai faci? Eu sunt bine. Iepurele pe care mi l-ai cumpărat a ajuns la o fermă. Cam asta e. Semnat F. Atât. Trei rânduri banale pe care viața mi le dăduse înduioșată parcă și ea de cât de fraieră puteam fi. Te caut de 20 de ani! Așa mi-a scris. Câteva cuvinte venite cu o zi înainte de prima perfuzie. Doar ser și glucoză. Mincinoșilor!

 

Capitolul 6

 

Se uită la mine pe deasupra ochelarilor și îmi zâmbește un pic chinuit. Doctorul. O să-l scoatem, zice. Cu totul. Dau din cap că da, că știu, că am înțeles, că exact așa o să facem. Încerc să nu mă revolt. Ești mai mult decât o țâță, mi-a spus o prietenă și vreau să cred că are dreptate. Până la urmă, se poate reconstrui. O să luăm o bucată de mușchi din spate, o punem în față, coasem și sunteți ca nouă! Très beau! Chirurgul plastician e înalt, cu geacă de piele, cu părul mai lung, prins într-o codiță minusculă și pare că-l amuză să-mi vorbească în franceză din ziua în care m-a văzut citind o cărțulie în limba asta. Mă uit la el și decid să am încredere. Să mă las pe mâna lui, la propriu! Poate e un semn că până și ăsta e francofon. Sau poate că face doar pe nebunul.

Fără să vreau, îmi scapă un zâmbet. Așa, așa, doamnă, asta e atitudinea! Continuați să zâmbiți, trebuie! Tresar. Iată un cuvânt care nu-mi mai place. Acest trebuie. Atât de des folosit, atât de des auzit, încât a ajuns să mi se pară totul firesc la el. Doar că acum, când viața mea pare că stă-n cap, aleg să mă dau un pas în spate și, înainte să fac ce trebuie, încerc să mă întreb ce vreau. O să fiu mutilată, îi scriu lui F. Doar o perioadă, îmi răspunde. Încerc să rememorez ce mi s-a spus: O bucată de mușchi din spate, cusută în față. Apoi, peste vreun an o să facem și un mamelon și o areolă. Dar important este că nu vă veți trezi din anestezie complet plată. Așadar, îmi spun, o să am totuși ce să bag în sutien! Și pe ce să pună mâna. Să salvăm aparențele, zic!

 

O perioadă, până la operație, corpul îmi va rămâne cum îl știu. Decid să-i fac onoarea și să mă ocup de el așa cum trebuie în lunile ce urmează. Intru în primul magazin de lenjerie și plec cu o pungă plină cu fel de fel de chiloți și de sutiene: cu dantelă, negri, albi, nude, cu ștrasuri, cu găurele, cu model sau fără. Ajung acasă și arunc toată lenjeria veche și deprimantă. Lenjeria de mamă care nu se îmbracă și nu se dezbracă, ci doar trage ceva pe ea.

Îmi pun pe mine un sutien roz-pal, din saten, cu eticheta încă pe el, și mă duc în fața oglinzii. Fără să vreau, fixez cu privirea sânul drept și simt cum lacrimile dau să umple orice spațiu liber din ochi și din minte, de parcă am dat drumul la o valvă. Îmi mușc buzele cu putere și încerc să mă gândesc că nu sunt eu acolo, în fața mea, ci altcineva. O femeie în chiloți și sutien. Mare căcat! Una din milioanele de femei în chiloți și sutien de pe Pământul ăsta. Ai auzit, fă? Asta ești! îmi strig singură în oglindă. Una din milioanele de pizde din lume! Acolo nu sunt eu, ci altcineva! Nu vreau să fiu eu, ci altcineva! Nu eu! Vă rog, nu eu! Cât lacrimile curg, îmi apuc cu degetele obrajii și-mi trag singură, în sus, de colțurile gurii: Așa, așa, doamnă, asta e atitudinea, mama ei de viață! Zâmbește, cretino și proasto! Zâmbește și, mai ales, nu muri! Așa strig. Apoi, gata, îmi trece și încep să mă gândesc, naiba știe de ce, la Angelina Jolie. Îmi dau seama câte avem noi două în comun: lasă partea cu ţâţele. Dar uite, de exemplu, faptul că o cheamă Jolie care înseamnă frumușică în franceză. Apoi că s-a încurcat cu Johnny Depp, care a fost căsătorit cu franțuzoaica aia cu strungăreață, Vanessa Paradis, cu care a trăit împreună la Paris. În plus, și mie, și ei ne place Brad Pitt. Mă rog, probabil că ei i-a trecut, adică așa am înțeles, dar mie încă îmi place.

Când eram mică, voiam să mă mărit cu Michael Jackson. El nu știa asta, dar eu eram decisă și optimistă, pentru că nu aveam decât 11 ani și mă gândeam că am