să știm dacă e vorba despre aceeași persoană. Or, eu vorbesc despre Blanduzia, prietenul meu și al locotenentului. Cînd m-am dus să-l văd pentru întîia oară, în noua lor locuință din strada Preoteselor, am rămas profund impresionat. Trebuie să adaug că oamenii aceștia superiori, locotenentul și cei doi studenți, trăiesc o existență deosebită de a noastră. Pot merge mai departe și spune că și-au transformat existența într-un ritual. Bunăoară, toți știu că locotenentului nu-i place să aștepte cu masa. Și atunci au alcătuit de comun acord, acest ritual: seara, cînd se întoarce acasă de la regiment – v-am spus de ce nu se poate întoarce călare – ordonanța îl așteaptă la colțul străzii. Cînd îl zărește coborînd din tramvai, o ia înapoi la fugă și, din curte, strigă: „Vine!” Primul student destupă atunci prima sticlă de vin. Al doilea student se repede la ușa salonului și o încuie cu cheia. Trebuie să vă spun și de ce o încuie cu cheia: în salon, la ora aceea, se află trei, patru, cîteodată și mai multe femei tinere, domnișoare, doamne – soții, vreau să spun – văduve, divorțate și locotenentul, de acord cu toți ai casei, a hotărît să… Ah, dar probabil că ăsta e un secret al lor, n-ar trebui să vi-l spun. Deși, existența trăită ca ritual de aici începe. Ritual, în sens de taină, mister, sacrament… E curios, cînd stai și te gîndești.

Am așteptat toți, respectuoși, curioși, să continue, dar Onofrei zîmbea pierdut.

— E adevărat, se întîmplă fel de fel de lucruri, începu Zamfirescu. Lucruri pe care adesea le uităm. M-am trezit o dată privind o femeie bătrînă. Cred că era oarbă; o ținea de mînă o fetiță, o conducea. Dar cum o conducea? Abia ieșiseră pe poartă și fetița s-a oprit. Avea o carte deschisă în mîna dreaptă, a ridicat cartea și a început să citească. Bătrîna o asculta cu atenție, încordată, aproape cu evlavie, trudindu-se să înțeleagă. O asculta ținînd-o de mîna stîngă. Reflectam tocmai asupra faptului acestuia, că o ținea de mîna stîngă, cînd mi-am amintit deodată că toate acestea se întîmplaseră demult și le uitasem. Într-adevăr, e așa cum vă spun. Cu mult timp înainte – poate o lună, poate mai mult, cîțiva ani, nu știu – mă trezisem o dată în fața unei case. N-aș putea să vă spun de ce mă oprisem tocmai acolo, dar parcă așteptam ceva. Abia mai tîrziu am înțeles. În casa aceea se afla o bătrînă care trăgea să moară. Trăgea de mult să moară, dar nu putea muri printre străini. Voia să se întoarcă acasă, să moară la ea în țară, să fie înmormîntată acolo, în pămîntul lor. Dar cum să ajungă pînă acasă? Abia se putea mișca. Mă întrebam și eu, îmi puneam și eu această problemă – vreau să spun – cînd o fetiță, fata unui vecin, o fată de vreo paisprezece, cincisprezece ani, îi spune că va merge cu ea, o va conduce ea. Și atunci – într-un anumit fel pare de necrezut – bătrîna se dă jos din pat, apucă mîna fetei și pornesc. Pornesc amîndouă la drum. „Dar n-avem pașaport, spune fata. Trebuie să iau o hartă și o carte. Să citesc din carte, să mă orientez.” Domnii mei, aveam în fața mea o scenă de o rară frumusețe. Bătrîna obosise deja și se așezase pe un scăunaș. Și fata îi citea din carte. O scenă de o rară frumusețe. Fata citea admirabil, intonînd fiecare cuvînt, ridicînd ușor glasul de cîte ori se vorbea despre casă. Da, cartea aceasta – nu știu ce titlu avea, nu știu cine o scrisese – cartea aceasta avea în fond un subiect simplu. Era vorba despre casă, despre întoarcerea acasă – la tine acasă, vreau să spun, oriunde s-ar fi întîmplat să fi avut casa. Mi se părea că seamănă cu ceva cunoscut. Cîteva clipe m-am întrebat dacă nu e o nouă Odisee: nouă, adică mai frumoasă, scrisă anume pentru femei, bătrîni, copii. Dar mi-am dat repede seama că mă înșelasem. Și iată cum: curînd după aceea a apărut un tînăr. Trebuie să adaug că fetița care mi se păruse să aibă vreo 14–15 ani, acum, la lumina zilei, arăta cîțiva ani mai mult. Nu mai mult de nouăsprezece, douăzeci de ani, dar acum, la lumina zilei, se făcuse foarte frumoasă. Și, evident, tînărul acela, răsărit Dumnezeu știe de unde, cînd a văzut-o citind dintr-o carte, s-a oprit curios, și – îl înțeleg foarte bine – într-un anumit fel, a început să-i facă curte. Spun într-un anumit fel, pentru că tînărul era foarte delicat. Îmi aduc perfect aminte cum a început: „Ah, a exclamat, sînteți idealistă, profesoară, poetă! Vă place să citiți. Am și eu cărți, a adăugat cu o discretă modestie. Am idei.”

— Îl cunosc, l-a întrerupt Onofrei. E Blanduzia. Deși e un tînăr de o rară modestie, nu ascunde faptul că are cărți, are idei. Prietenia lui cu locotenentul de roșiori și cu cei doi studenți pe acest fapt se întemeiază: toți au cultul lumilor nobile, al universurilor ideale. V-am spus că existența lor se desfășoară pe un plan înalt, aș îndrăzni să-l numesc metafizic, teologic. Căci, în fond, ce caută tinerii aceștia, dacă nu realitatea ultimă, care, pentru noi, oamenii, e aburită, camflată sub atîtea iluzii și erori? O caută și, aș îndrăzni să adaug, uneori o găsesc. Să-l ascultați pe locotenent vorbindu-vă despre atman sau, încă și mai tragic, despre mitul lui Adonis! Ați înțeles la ce fac aluzie. Nu la faptul că e tot atît de frumos ca Adonis, ci, din nefericire, la tragedia lui personală, o tragedie, de altfel, de ordin metafizic. Cred că v-am mai spus: totul a pornit de la Upanișade. Cînd locotenentul și-a pus întrebarea: „Cine sînt eu?” și a răspuns corect: „Eu, adevăratul eu, sînt atman”, care e identic cu brahman[4] (în sanscrită: atman brahmasmiti sau, folosind o altă expresie, ayam atma brahma), ceva s-a surpat