Saşii au deschis o a doua tiparniţă la Braşov, pentru a promova folosirea limbii autohtone în Biserică. În colaborare cu comunitatea românească din Şchei, o suburbie a Braşovului, saşii au angajat un cleric şi tipograf român, Coresi († cca 1583), care, începând cu un Tetraevanghel în 1561, a publicat până în anul morţii sale nouă cărţi în limba română. În spatele eforturilor lui s-au aflat calvinii, care erau hotărâţi să-i convertească pe români la calvinism. Cărţile lui Coresi au avut o influenţă considerabilă asupra vieţii culturale a românilor de ambele părţi ale Carpaţilor. Aceste cărţi au dat un avânt puternic utilizării limbii vorbite în Biserică şi au contribuit la stabilirea dialectului în care erau tipărite, cel din sudul Transilvaniei şi din nordul Ţării Româneşti, ca formă standard a limbii scrise.

Tratatul de la Zsitvatorok din 1606 a pus capăt aşa-zisului Război Lung dintre Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman, care începuse în 1593 şi care includea provocarea lui Mihai Viteazul pentru marile puteri. Pacea şi ordinea relativă le-au permis sultanilor să-şi restabilească puterile suzerane în Moldova şi Valahia. Cu toate acestea, întreruperea temporară a dominaţiei lor de către Mihai Viteazul i-a convins că o revenire la vechea orânduire la sfârşitul secolului al XVI-lea nu avea să fie în avantajul lor. Astfel, în loc să recurgă la intervenţia directă, brutală în problemele interne ale principatelor, marcată de practici precum schimbările arbitrare de domnitori, sultanii au ales metode – preponderent indirecte – adecvate împrejurărilor epocii. Una dintre ele s-a dovedit extrem de eficientă pe termen lung – migraţia grecilor şi levantinilor din clasele superioare în principate în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Principalul scop era acela de a submina autonomia moldavă şi valahă, slăbind solidaritatea boierilor şi stânjenindu-le astfel capacitatea de a rezista presiunilor otomane. Tratamentul nou, mai precaut, al principatelor s-a exprimat şi printr-o diminuare a pretenţiilor fiscale şi economice. Aşadar, în general, relaţiile dintre principate şi statul otoman erau în secolul al XVII-lea mai relaxate decât în veacul anterior. Incursiunile militare otomane erau mai puţin numeroase, iar interdicţiile de imixtiune a autorităţilor civile şi militare otomane în afacerile principatelor, în special de-a lungul Dunării, erau, în mare, respectate. Domnitorii erau mai puţin constrânşi decât predecesorii lor în ceea ce priveşte conceperea şi punerea în practică a propriilor politici.

Structurile sociale ale celor două principate au rămas în esenţă aceleaşi. Însă boierii, îndeosebi straturile superioare, şi-au menţinut şi chiar şi-au extins influenţa în viaţa economică şi s-au străduit să o dobândească şi în viaţa politică, instalând un regim nobiliar bazat în mare măsură pe modelul polonez. Dar boierii nu erau nici pe departe o categorie unită. Fisurile profunde au separat straturile superioare de micii boieri, mult mai numeroşi, sciziune pe care domnitorii s-au bucurat să o exploateze pentru a-şi ţine adversarii în frâu. La baza piramidei sociale se afla marea masă a ţăranilor. Unii dintre ei erau liberi şi relativ prosperi, însă tendinţa generală în secolul al XVII-lea a fost deteriorarea statutului lor juridic şi a bunăstării materiale. Dările mari, aprovizionarea impusă de otomani şi cererile tot mai sporite ale boierilor de cotizaţii şi muncă au grăbit înrobirea ţărănimii şi le-au permis boierilor să-şi extindă moşiile pe seama proprietăţii ţăranilor. Lupta nu se purta de pe poziţii egale, întrucât nici statul şi nici Biserica nu se simţeau obligate să intervină în sprijinul ţăranilor. Clasa autohtonă de mijloc era încă prea mică pentru a exercita o influenţă semnificativă asupra măsurilor politice şi economice ale statului.

Conflictul dintre domnitori şi boieri a dominat dezvoltarea politică internă a principatelor o bună parte din secolul al XVII-lea. Domnitorii erau interesaţi să creeze o monarhie puternică, chiar absolutistă, în vreme ce boierii, cu precădere straturile superioare, îşi doreau o monarhie limitată, în care ei să fie forţa majoră. O provocare atât pentru domnitori, cât şi pentru boieri era extinderea aşezărilor grecilor şi levantinilor în ambele principate. Nou-veniţii, care îşi foloseau reţelele de protectori financiari şi politici de la Constantinopol, au cumpărat moşii, dobândind astfel statut de boieri, şi au pătruns în scurt timp în instituţiile politice. Boierii autohtoni au dat dovadă de o solidaritate remarcabilă şi au combătut această competiţie pentru pământ şi funcţii. Mulţi au considerat că afluxul de greci se datora curţii otomane, care voia să stabilească o bază solidă de putere în principate. Ocazional, boierii au câştigat sprijinul domnitorilor, cum s-a întâmplat în 1631 în Valahia, când au obţinut de la domnitorul Leon Tomşa un hrisov potrivit căruia toţi grecii care nu fuseseră naturalizaţi trebuiau să plece. Aceste măsuri nu au limitat însă influenţa greacă. Dar actul a reprezentat pentru boieri o victorie din alte puncte de vedere. Îi scutea de impozite şi le consolida controlul asupra propriilor moşii. Boierii din Moldova au obţinut concesii economice şi fiscale asemănătoare prin aşezământul emis de domnitorul Miron Barnovschi (1626-1629).

La jumătatea secolului, doi domnitori extrem de înzestraţi – Matei Basarab în Valahia (1632-1654) şi Vasile Lupu în Moldova (1634-1653) – au consolidat puterile domneşti. Ei şi-au atins scopul prin metode diferite. Matei Basarab a consolidat puterea centrală cooperând cu boierii. Le-a împărtăşit acestora poziţia faţă de greci şi le-a câştigat sprijinul pentru propriile proiecte, îngăduindu-le să participe mai mult la conducerea ţării prin convocări frecvente ale Adunărilor de Stări. De asemenea, le-a extins controlul asupra pământurilor şi a celor care le munceau, consfinţind de fapt înrobirea ţăranilor. În schimb, Vasile Lupu a stabilit un regim autoritar ca instrument necesar realizării ambiţiilor sale de a domni asupra ambelor principate şi de a fi principalul protector al Răsăritului ortodox. S-a aliat cu clasele superioare greceşti şi şi-a asigurat avantajul economic al acestora încurajându-le să cumpere sate şi încredinţându-le colectarea şi păstrarea taxelor statului.

Domniile îndelungate ale lui Matei Basarab şi Vasile Lupu au simbolizat schimbările profunde care au avut