a căror putere este fragilă şi nu le permite să acţioneze prea în văzul lumii de teama suspiciunii, resentimentelor şi furiei ce le-ar putea provoca. Dar oricum ar sta lucrurile, tot nu este înţelept să fii văzut exercitându-ţi puterea în mod atât de direct şi de violent, chiar dacă poziţia ta este solidă şi nu ţi-e frică de nimeni – e o regulă cu caracter general. De obicei, e mai elegant şi mai eficient să le dai oamenilor iluzia că pot alege.

  Pe de altă parte, dacă le limitezi opţiunile, se întâmplă uneori ca, indirect, să le limitezi şi pe ale tale. Există împrejurări în care este în avantajul tău să le acorzi rivalilor un grad mai mare de libertate: urmărindu-le acţiunile, beneficiezi de ocaziile create pentru a-i spiona, a aduna informaţii şi a-ţi pune la cale înşelătoriile. În secolul trecut, bancherului James Rothschild îi plăcea foarte mult metoda aceasta – simţea că dacă ar încerca să controleze prea îndeaproape mişcările adversarilor, ar pierde prilejul de a le studia strategia şi de a-şi elabora planuri eficace. Cu cât le acorda o mai mare libertate pe termen scurt, că atât mai dur putea să-i lovească prin manevre de perspectivă.

  LEGEA.

  FOLOSEŞTE-TE DE FANTEZIA OAMENILOR.

  ARGUMENT.

  Adeseori, adevărul este evitat pentru că pare neplăcut sau urât. Nu vorbi despre el şi nu invoca drept argument realitatea decât dacă eşti pregătit să faci faţă exploziei de furie pe care o vei declanşa prin destrămarea iluziilor. Viaţa este atât de grea şi de deprimantă, încât oamenii în stare să creeze o atmosferă de elan romantic şi să stimuleze fantezia sunt asemenea oazelor din deşert: toată lumea se înghesuie în jurul lor. Dacă reuşeşti să înflăcărezi imaginaţia maselor, ai în mâna ta o putere enormă.

  RESPECTAREA LEGII.

  Oraşul-stat Veneţia era înfloritor de atâta vreme, încât cetăţenii săi ajunseseră să creadă că destinul le purta o grijă deosebită. În Evul Mediu şi epoca Renaşterii timpurii, datorită virtualului monopol exercitat asupra comerţului cu Răsăritul, mica republică devenise statul cel mai bogat din Europa. Beneficiind de o guvernare generoasă şi luminată, veneţienii se bucurau de o libertate pe care foarte puţine state italiene o cunoscuseră vreodată. Cu toate acestea, în secolul al XVI-lea, situaţia s-a schimbat brusc. Descoperirea Lumii Noi deplasase puterea din Mediterana în Atlantic, favorizând ţările cu deschidere la ocean, întâi Spania şi Portugalia, iar mai târziu, Olanda şi Anglia. Veneţia nu a rezistat concurenţei economice şi imperiul său a intrat în declin. Lovitura de graţie a constituit-o dezastruoasa pierdere a unei râvnite posesiuni mediteraneene, insula Cipru, cucerită de turci în anul 1570.

  În această situaţie, numeroase familii nobile au scăpătat şi băncile au început să-şi închidă obloanele. Deprimarea şi dezamăgirea au cuprins oraşul. Oamenii îi ştiau trecutul strălucitor, fie că îl trăiseră ei înşişi, fie că auziseră povestindu-li-se despre el, de la cei bătrâni. Faptul că anii de glorie erau atât de aproape făcea prezentul încă şi mai umilitor. Veneţienii spuneau, pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, că zeiţa Fortuna le juca un simplu renghi şi că zilele bune de altădată nu vor întârzia să se reîntoarcă. Dar, pe moment, ce le rămânea de făcut?

  În 1589 au început să se răspândească zvonuri despre apropiata sosire la Veneţia a unui individ misterios numit „Il Bragadino”, maestru în alchimie care îşi făcuse o avere imensă, după cum se spunea, datorită priceperii sale de a înmulţi aurul cu ajutorul unei substanţe secrete. Vorba s-a dus repede, cu atât mai mult cu cât, trecând prin Polonia cu doar câţiva ani în urmă, un nobil din partea locului auzise de profeţia unui învăţat, care susţinea că Veneţia avea să-şi recapete gloria şi puterea de altădată dacă izbutea să găsească un iniţiat, un om capabil să fabrice aur prin metodele alchimiei. Astfel, îndată ce au aflat de fabuloasa lui bogăţie – Bragadino avea mereu în palmă câteva monede de aur, pe care le făcea să scoată un clinchet plăcut, iar palatul său era plin de obiecte din acelaşi metal – unii veneţieni au prins să viseze: cine ştie, poate că datorită acestui străin, oraşul va deveni prosper.

  Ca urmare, câţiva membri ai celor mai de vază familii aristocratice din cetate au plecat împreună la Brescia, unde locuia Bragadino. Au dat ocol palatului şi au văzut, uluiţi, cum omul şi-a demonstrat capacitatea de a produce aur din ceea ce părea a fi un praf de minerale fără valoare, care s-a transformat în mai multe uncii de praf de aur. Senatul veneţian tocmai se pregătea să ia în discuţie trimiterea unei invitaţii oficiale lui Bragadino, pe care să-l poftească să stea în Veneţia pe cheltuiala statului, când s-a aflat, pe neaşteptate, că oferta lor venea în concurenţă cu aceea formulată de ducele de Mantova. Se vorbea despre o petrecere fabuloasă dată de Bragadino la palatul său, în onoarea ducelui, unde apăruse în veşminte bogate, cu nasturi de aur, despre ceasornice şi farfurii de aur şi aşa mai departe. Îngrijoraţi că Mantova le-ar putea-o lua înainte, senatorii veneţieni au adoptat aproape în unanimitate propunerea vizând invitarea lui Bragadino, promiţându-i munţii de bani necesari traiului luxos pe care îl ducea – orice, numai să vină cât mai repede.

  Misteriosul Bragadino a sosit la Veneţia în cursul aceluiaşi an. Cu ochii lui negri sfredelitori, adânciţi sub streaşină sprâncenelor dese şi cu cei doi buldogi negri enormi, care îl însoţeau peste tot, omul avea un aer respingător, dar impresionant. S-a stabilit într-un palat somptuos de pe insula Giudecca, iar republica venetă a început să plătească pentru banchetele, hainele scumpe şi toate celelalte capricii ale doritului său oaspete. Întreaga Veneţie a căzut pradă unei adevărate febre a alchimiei. Pe la colţuri, vânzătorii ambulanţi îmbiau trecătorii cu mangal, aparate de distilat, foaie, cărţulii explicând metoda de fabricare a aurului. Toată lumea s-a apucat să practice alchimiatoată lumea, mai puţin Bragadino.

  Alchimistul nu părea grăbit să producă aurul care putea salva Veneţia de la ruină, în chip destul de ciudat, acest fapt nu a făcut