decât să-i crească popularitatea şi alaiul de admiratori. Veneau, îngrămădindu-se, oameni de tot felul, din toată Europa şi chiar din Asia, numai şi numai ca să-l cunoască pe acest personaj remarcabil. Lunile treceau una după alta şi Bragadino se lăsa răsfăţat şi copleşit de daruri din toate părţile, dar încă tot nu dădea nici un semn că ar înfăptui miracolul pe care veneţienii, plini de încredere, îl aşteptau de la el. În cele din urmă, cetăţenii şi-au cam pierdut răbdarea şi au început să se întrebe dacă avea să-i lase să aştepte o veşnicie. Întâi, senatorii i-au sfătuit să nu îl preseze – era un ins capricios, care avea nevoie de linguşire şi răsfăţ. Mai apoi, totuşi, până şi nobilimea a intrat la idei, iar senatul a fost somat să prezinte un rezultat al acestei din ce în ce mai umflate investiţii a vistieriei oraşului.

  Bragadino nu avea decât dispreţ pentru cei ce se îndoiau, dar a binevoit să le răspundă. Deja depusese la monetăria statului substanţa misterioasă cu ajutorul căreia înmulţea aurul, a spus el şi putea să producă de două ori mai mult metal, dar cu cât procesul de fabricaţie era mai lent, cu atât cantitatea rezultată era mai mare. Dacă o lăsau acolo, sigilată în caseta ei, vreme de şapte ani, substanţa avea să multiplice aurul din vistierie de treizeci de ori. În majoritatea lor, senatorii au fost de acord să aştepte cât trebuia ca să culeagă apoi roadele minei de aur promise de Bragadino. Alţii, însă, s-au înfuriat: încă şapte ani în care să plătească din punga tuturor traiul regesc al acestui om! Mulţi dintre cetăţenii de rând au prins să gândească la fel. În sfârşit, duşmanii alchimistului i-au cerut să facă dovada ştiinţei sale: să fabrice repede o cantitate substanţială de aur.

  Arogant, părând devotat artei sale, Bragadino a răspuns că, în nerăbdarea ei, Veneţia l-a trădat şi, ca atare, nu avea să mai beneficieze de serviciile sale. A părăsit oraşul, îndreptându-se întâi către Padova, apoi, în 1590, spre München, la invitaţia ducelui de Bavaria care, asemenea republicii veneţiene, cunoscuse viaţa îmbelşugată, dar se afla în ruină din cauza propriei sale risipe şi spera să-şi recapete averea mulţumită serviciilor celebrului alchimist. Şi aşa, Bragadino a încheiat acelaşi gen de înţelegere cât se poate de profitabilă pe care o avusese cu Veneţia – şi după acelaşi tipar, reluat iar şi iar.

  Comentariu.

  Tânărul cipriot Mamugna trăise câţiva ani buni la Veneţia înainte de a-i veni ideea să se „reîncarneze” în alchimistul Bragadino. Văzuse cu ochii lui cum oraşul căzuse pradă deznădejdii şi cum mai fiecare om spera într-o salvare miraculoasă, venită de nu se ştie unde. Dacă alţi şarlatani tâlhăreau lumea prin iuţeala mâinii, Mamugna cunoştea firea omenească. De la bun început ţinta sa fusese Veneţia, dar a călătorit mult prin străinitate şi a adunat ceva bani cu trucurile lui de alchimie, după care s-a întors în Italia şi s-a stabilit la Brescia, unde şi-a clădit o reputaţie despre care ştia prea bine că se va duce vestea până la Veneţia. De fapt, de la distanţă, puterea sa avea să pară cu atât mai impresionantă.

  ÎNMORMÂNTAREA LEOAICEI.

  Cum leul îşi pierduse pe neşteptate regina, fiecare s-a grăbit să prezinte monarhului omagiile sale şi să-l consoleze. Dar, vai, aceste amabilităţi nu făceau decât să-i sporească văduvului durerea. S-a dat de veste, după cuviinţă, în întreg regatul, că înmormântarea avea să fie la cutare ceas şi în cutare loc. Dregătorilor regelui li se poruncise să fie de faţă, să vegheze asupra ceremoniei şi să-i poftească pe cei veniţi la locul ce i se cuvenea fiecăruia, după cinul său. Se înţelege că nu a lipsit nimeni. Monarhul s-a lăsat în voia durerii şi întreaga peşteră – căci leii nu au alte temple – a prins a răsuna de bocetul său. Urmându-i pilda, toţi curtenii au început să se jeluiască, fiecare pe limba sa. Curtea este un loc în care toată lumea ori se supără, ori se veseleşte, ori nici că-i pasă de nimic, după cum domnitorul ei crede potrivit; unde, dacă vreunul nu o face, încearcă măcar să pară că ar face-o; toţi se străduiesc să-şi maimuţărească stăpânul. S-ar spune, într-adevăr, că un singur spirit însufleţeşte o mie de trupuri, arătându-se limpede că fiinţele omeneşti sunt doar nişte maşinării. Dar să ne întoarcem la ale noastre.

  Singur, cerbul nu vărsa lacrimi. Şi, pe bună dreptate, cum s-ar fi putut altfel? Moartea reginei îl răzbuna. Nu cu mult înainte, îi ucisese soţia şi feciorul. Un curtean a crezut cu cale să-l informeze pe monarhul îndurerat despre acest lucru, şi a adăugat chiar că îl văzuse pe cerb râzând.

  După cum spune Solomon, mânia unui rege este cumplită, mai ales când este vorba de regele-leu. „Pădurar nenorocit”, a izbucnit acesta, „oare cutezi a râde în vreme ce toţi în jur varsă lacrimi? Nu ne vom mânji regeştile noastre gheare cu sângele tău nevrednic! Tu, viteazule lup, să fii acela care să ne răzbuni regina jertfindu-l pe acest trădător în onoarea augustului ei suflet.” La acestea, cerbul a răspuns: „Sire, timpul jeluirii a trecut. Acum suferinţa este de prisos. Chiar adineaori mi s-a arătat venerata voastră soţie, odihnindu-se pe aşternut de trandafiri. Am recunoscut-o pe dată. „Prietene„, mi-a spus, „pune capăt acestei ceremonii funerare pompoase, fă să înceteze aceste inutile şuvoaie de lacrimi. Aici, pe Câmpiile Elizeene, viaţa mea este o desfătare înmiită şi îmi petrec ceasurile stând de vorbă cu cei care sunt sfinţi, ca şi mine. Pe rege mai lasă-l să sufere o vreme, căci disperarea lui îmi face plăcere„. Nici nu îşi închisese cerbul gura că toţi au început să strige: „Minune! Minune! Minune!” În loc să fie pedepsit, cerbul a primit un dar bogat. Nu pierde ocazia să hrăneşti visele unui rege, să-l tămâiezi şi, din când în când, să-i spui niscaiva minciuni gogonate – oricât de mânios ar fi pe tine, va înghiţi momeala şi vei deveni prietenul său cel mai drag.

  FABULE, JEAN DE LA FONTAINE, 1621