La început, Mamugna nu a făcut uz de demonstraţii vulgare ca să convingă oamenii de priceperea sa într-ale alchimiei. Palatul somptuos, veşmintele bogate, clinchetul aurului din mâinile sale furnizau dovezi grăitoare, mai puternice decât orice argument logic. Şi aşa se perpetua ciclul vieţii de profitor pe care o ducea: vizibila sa bogăţie îi confirma reputaţia de alchimist, astfel încât patroni ca ducele de Mantova îi ofereau banii necesari luxului care, din nou, îi amplifica renumele de alchimist şi aşa mai departe. Numai după ce această reputaţie devenea solidă, iar ducii şi senatorii se băteau pentru el, catadicsea, în sfârşit, să le facă un fleac de demonstraţie. Atâta doar că atunci îi venea foarte uşor să-i înşele – toţi doreau să creadă şi credeau. Senatorii veneţieni care l-au văzut înmulţind aurul voiau cu atâta încrâncenare să fie adevărat, încât nu au observat ţeava subţire de sticlă din mânecă, prin care lăsase să se scurgă praful de aur în amestecul de minereu. Strălucitor şi capricios, cipriotul era alchimistul din visele lor şi, o dată ce îşi crease o asemenea aureolă, nimeni nu mai băga de seamă nişte scamatorii dintre cele mai simple.

  Dacă vrei să spui minciuni credibile, nu vorbi despre adevărul incredibil.

  ÎMPĂRATUL TOKUGAWA IEYASU AL JAPONIEI, SECOLUL AL XVII-LEA.

  Mare este puterea fanteziilor care prind rădăcini în noi, mai ales în vremuri de sărăcie şi decădere. Oamenii nu cred decât rareori că necazurile îşi au originea în propriile lor greşeli, în propria lor prostie. Preferă să dea vina pe atcineva sau altceva din afară – ceilalţi, lumea, zeii – iar salvarea nu poate veni decât tot din exterior. Dacă Bragadino sosea în Veneţia înarmat cu o analiză amănunţită a cauzelor declinului economic al oraşului şi cu un program dur de redresare menit să revigoreze economia, veneţienii l-ar fi acoperit de dispreţ. Realitatea era prea urâtă, iar soluţia prea dureroasă – în mare, ea presupunea cam aceleaşi eforturi susţinute, aceeaşi muncă tenace pe care strămoşii lor le vor fi depus atunci când au clădit falnicul „imperiu” acum ajuns la sapă de lemn. Pe de altă parte, fantezia – în acest caz, ficţiunea alchimiei – era mult mai lesne de înţeles şi infinit mai plăcută.

  Ca să pui mâna pe putere, trebuie să fii sursa bucuriei celor din jurul tău, iar bucuria izvorăşte din visele şi fanteziile oamenilor. Manevrează-le. Să nu promiţi niciodată ameliorarea situaţiei prin sacrificii şi eforturi serioase; mai bine promite-le luna de pe cer, schimbările radicale şi spontane, ulcioare de aur.

  Nimeni nu trebuie să-şi piardă speranţa de a găsi adepţi ai chiar celei mai extravagante ipoteze, dacă este destul de abil ca s-o înfăţişeze în culori atrăgătoare.

  David Hume, 1711 – 1776

  CHEILE PUTERII.

  Fanteziile nu se nasc din nimic. Au nevoie de fundalul banalităţii şi al excesului de monotonie prozaică. Tocmai realitatea sufocantă este aceea care favorizează înrădăcinarea şi înflorirea fanteziilor. În Veneţia secolului al XVI-lea, realitatea o constituia declinul şi pierderea prestigiului. Fantezia „corespunzătoare” înfăţişa o bruscă recucerire a gloriei trecute prin miracolul alchimiei. În timp ce realitatea luneca din rău în mai rău, veneţienii se refugiau într-o lume de vis, în care oraşul lor îşi redobândise ca peste noapte fabuloasa bogăţie şi putere de până mai ieri, transformând praful în aur.

  Cine este în stare să scoată o fantezie dintr-o realitate deprimantă îşi asigură accesul la o putere nemaivăzută. Căutând acea fantezie în stare să pună stăpânire pe mulţimi, nu uita, deci, să fii atent la adevărurile banale care ne apasă pe toţi. Nu te lăsa niciodată fermecat de portretele împodobite şi retuşate prezentate de oameni ca fiind ale persoanei sau vieţii lor. Cercetează în profunzime ce frustrări îi încătuşează. O dată ce ai aflat acest lucru, ai în mână cheia magică de la porţile puterii.

  Deşi atât vremurile, cât şi oamenii se schimbă, să examinăm câteva dintre aceste elemente de realitate sufocantă şi oportunităţile pe care le oferă ele:

  Realitatea: Schimbarea este lentă şi treptată. Necesită multă muncă, un strop de noroc, o doză serioasă de abnegaţie şi un munte de răbdare.

  Fantezia: O transformare bruscă va aduce o schimbare totală de soartă, fără a fi nevoie de muncă, noroc, sacrificiu de sine şi consum de timp, totul petrecându-se ca printr-o atingere a unei baghete magice.

  Bineînţeles, aceasta este fantezia cea mai exploatată de şarlatanii care mişună în jurul nostru dintotdeauna – cheia succesului lui Bragadino. Promite marea schimbare radicală: de la sărăcie la bogăţie, de la boală la sănătate, de la nefericire la extaz şi vei avea o mulţime de adepţi.

  Cum a făcut Leonhard Thumeisser, marele şarlatan german din secolul al XVI-lea, de a ajuns medicul de curte al electorului de Brandenburg, fără să fi studiat boabă de medicină? În loc să recomande amputări, lipitori şi purgative cu gust oribil (leacurile epocii), oferea bolnavilor elixiruri dulci şi promisiuni de vindecare instantanee. Curtenii de vază doreau mai ales poţiunile lui din praf de aur, care costau o avere. Dacă se întâmpla să cazi bolnav, Thumeisser consulta horoscopul şi prescria un. talisman. Cine putea să reziste la o asemenea fantezie – sănătatea şi bunăstarea fără sacrificiu şi fără dureri?!

  Realitatea: Viaţa socială este guvernată de reguli stricte şi de interdicţii inflexibile. Le cunoaştem şi ştim că trebuie să ne mişcăm de dimineaţa până seara în interiorul aceloraşi cercuri familiare.

  Fantezia: Putem pătrunde într-o lume cu totul nouă, unde există reguli noi şi promisiunea aventurii.

  Pe la începutul secolului al XVIII-lea, Londra vuia de zvonurile despre un străin misterios, un tânăr numit George Psalmanazar. Venea din ceea ce, pentru majoritatea englezilor, era o ţară fantastică: insula Formosa (astăzi, Taiwan), situată în largul coastelor Chinei. Universitatea Oxford l-a angajat să predea limba ţării sale. După câţiva ani, a tradus Biblia în limba formosană, apoi a scris o carte (devenită imediat, cum am spune astăzi, un „best-seller”) despre istoria şi geografia Formosei. Familia regală britanică îl copleşea cu invitaţii la palat şi, oriunde apărea, omul zilei îşi desfăta