— Şi ce-ai de gînd să faci cu el?

— Ar fi mai bine, frate, să nu mă întrebi. Va pieri. Îţi ajunge răspunsul acesta.

— Unde? Chiar aici? Sau îl veţi duce în pueblo?

— Încă n-am hotărît. Să sperăm că nu e un laş ca Rattler. Pe acela am fost nevoiţi să-l ucidem repede ca pe un cîine fricos. Ascultă! Aud tropotul cailor noştri. Vom pleca acum de-aici şi ne vom întoarce mai tîrziu împreună cu prizonierii.

Caii fură aduşi, printre ei şi calul meu şi catîrul lui Sam. Nu încălecarăm: drumul era incomod pentru călărie. Pornirăm pe jos, ducînd caii de căpăstru.

Winnetou mergea în capul coloanei. Ne conduse către nord, prin inima pădurii aşternută pe un povîrniş destul de abrupt. Jos era o poiană. Încălecarăm şi, străbătînd poiana, ajunserăm la un perete de stîncă înalt şi drept. O strungă îngustă îl despărţea în două. Winnetou mi-o arătă şi zise:

— Iată capcana de care vorbeam. Vom trece acum călare prin ea.

Expresia "capcană" se potrivea de minune acestei trecători strîmte, pe care o parcurgeam. Pereţii ei urcau de ambele părţi aproape vertical spre cer şi nu ofereau nici un locşor pe care să te poţi căţăra. În cazul cînd kiowaşii ar fi fost atît de imprudenţi încît să pătrundă aici, iar noi am fi ocupat ambele intrări, orice rezistenţă din partea lor s-ar fi dovedit o nebunie.

Trecătoarea nu era dreaptă, ci cotea ba într-o parte, ba în alta. Se scurse mai bine de un sfert de oră pînă să ajungem la capătul opus.

Acolo ne oprirăm şi coborîrăm de pe cai. Dar aproape în aceeaşi clipă îl şi zărirăm pe omul lui Winnetou, care stătuse la pîndă sus, în copacul din creştetul muntelui.

— Sosesc! Au şi sosit! Ne anunţă el. Am încercat să-i număr, însă n-am putut, fiindcă veneau cu grămada şi apoi, erau prea departe.

— Au luat-o spre vale?

— Nu. S-au oprit în prerie şi s-au cuibărit prin tufişuri. Doar unul s-a desprins de ei şi a pornit spre vale în jos.

— E iscoada. Ne mai rămîne exact timpul necesar cît să deschidem capcana şi s-o închidem apoi la loc. Fratele meu Old Shatterhand să-i ia pe Stone, Parker şi doisprezece din luptătorii mei, să ocolească muntele pe stînga şi, de îndată ce va întîlni un mesteacăn gros şi înalt, să intre în pădurea care urcă uşor şi coboară apoi de partea cealaltă. Dincolo, fratele meu va nimeri în valea de unde am urcat noi spre Nugget-tsil şi va ajunge degrabă în locul unde fuseseră caii noştri. Restul drumului îl ştii. Numai să nu mergi în lungul văii, ci să înaintezi neobservat pe marginea pădurii şi să te ascunzi în ea cît mai aproape de gura trecătorii. Vei vedea iscoada kiowaşilor, dar să nu-i faci nimic. Pe urmă vor veni cu toţii şi îi vei lăsa să pătrundă în trecătoare. — Va să zică, acesta e planul tău, îl completai. Tu rămîi aici pentru a ţine sub observaţie ieşirea din capcană, iar eu mă duc pe calea ocolită ce mi-ai descris-o, înapoi, spre poala muntelui Nugget, ca să-i aştept acolo pe kiowaşi şi să-i urmez pe ascuns pînă vor fi intrat în capcană. Aşa e?

— Da, întocmai aşa. Dacă fratele meu Old Shatterhand nu comite nici o greşeală, atunci îi prindem cu siguranţă.

— Voi fi cît se poate de atent. Mai are Winnetou vreun sfat sau vreo îndrumare?

— Nu. Celelalte le las în seama ta.

— Cine va sta de vorbă cu kiowaşii, dacă izbutim să-i închidem aici?

— Eu. Old Shatterhand n-are altceva de făcut decît să nu le permită ieşirea cînd mă vor zări şi vor încerca să se întoarcă. Dar grăbiţi-vă! După-amiaza e pe ducă şi kiowaş