Într-adevăr, soarele îşi încheiase aproape traiectoria zilnică şi nu mai era decît o oră pînă să se întunece. Pornii, fireşte, pe jos, împreună cu Dick, Will şi cu apaşii care-mi fuseseră repartizaţi.

După vreun sfert de ceas zărirăm mesteacănul şi intrarăm în pădure. Totul corespundea exact descrierii lui Winnetou. Am ajuns de cealaltă parte, în vale, unde păscuseră caii. În faţă se deschidea vîlceaua laterală, ducînd spre luminişul cunoscut de noi şi mai departe, în sus, spre cele două morminte.

De acolo, dintre copaci, unde ne aşezarăm, puteam observa eventuala sosire a kiowaşilor, fără a ne teme că vom fi descoperiţi, pentru că era de presupus că nu vor veni spre noi, ci vor apuca spre vîlceaua lăturalnică.

Apaşii tăceau; Stone şi Parker discutau în şoaptă. Erau convinşi că atît kiowaşii, cît şi Santer vor cădea în mîinile noastre. Eu eram mai puţin sigur. Mai rămăseseră cel mult douăzeci de minute pînă la căderea serii şi kiowaşii tot nu veneau, ceea ce mă făcu să cred că abia ziua de mîine va fi cea hotărîtoare, mai ales că nici iscoada lor nu se ivea. Aici, în pădure, se şi întunecase.

Deodată Parker şi Stone amuţiră. O adiere trecu peste creştetele copacilor. Se iscă acel foşnet monoton ca un suflu neîntrerupt, lin şi adînc, de care orice alt zgomot, cît de neînsemnat, este lesne de deosebit. Totodată mi se păru că, în spatele meu, ar fi tresărit pămîntul; reavăn al pădurii. Ascultai atent. Da, se mişca parcă ceva. Ce să fie? Vreun patruped nu ar fi îndrăznit să se apropie atît de mult. O reptilă? Nu, nici asta. M-am întors repede şi m-am lungit la pămînt ca să observ mai uşor, privind de jos ceea ce se întîmplă. O făcui tocmai la timp. Iată că o umbră, care fusese în spatele meu, se furişa acum printre copaci. Am sărit în picioare şi m-am grăbit s-o ajung. Îmi apăru deodată ca o siluetă neagră în penumbră, mă repezii asupra ei şi apucai cu mîna un capăt de haină.

— Away! La o parte! Strigă o voce speriată şi rămăsei cu mîna goală. Umbra dispăru. Ţintuit locului, ascultai să prind măcar un zgomot. Dar tovarăşii mei observaseră mişcările mele precipitate şi auziseră exclamaţia. Săriră de la locul lor şi mă întrebară ce s-a întîmplat.

— Sst! Linişte! Poruncii, trăgînd mai departe cu urechea. Nu se auzea nimic.

Aşadar, ne spionase cineva şi anume un alb, după cum o dovedea exclamaţia lui în englezeşte; probabil fusese chiar Santer, căci în afară I de el nu era nici un alb printre kiowaşi. Trebuia să-l urmăresc, în pofida întunericului.

— Staţi la locurile voastre şi aşteptaţi pînă mă întorc! Ordonai; oamenilor şi plecai.

Nu aveam nici o îndoială cu privire la direcţia pe care aveam să merg: fireşte către prerie, unde poposeau kiowaşii. Numai într-acolo trebuie s-o fi şters spionul, nu în altă parte.

Mă gîndeam să-i înmoi fuga, băgînd spaima în el. Îi strigai deci din urmă:

— Stai, opreşte! Dacă nu, trag!

Şi, ca să subliniez ameninţarea, am tras două focuri de pistol. Nu era nici o greşeală. Şi aşa prezenţa noastră fusese descoperită, Bănuiam că acuma fugarul, cuprins de frică, va intra mai adînc în pădure, întîrziind astfel din pricina întunericului dens. În schimb, eu, căutînd să i-o iau înainte, alergai spre marginea pădurii. Aici se vedea mai bine. Intenţionam să fug pînă în josul văii, unde se deschidea preria şi să mă ascund. Sosind acolo, individul ar trece pe lîngă mine şi aş putea să-l înhaţ.

Era un plan destul de