Russia and Reform (Londra 1907; reedit. 1973) şi The Fall of the Russian Monarchy (Londra 1929; reedit. 1988). O relatare succintă a ultimilor ani ai ţarismului poate fi găsită în cartea lui Richard Charques The Twilight of Imperial Russia (Oxford, 1958 şi 1965).

O prezentare generală a Revoluţiei, cu accent pe istoria politică şi militară a perioadei 1917-1920, se poate găsi în ele două volume ale lui William Henry Chamberlain The Russian Revolution (Londra-New York, 1935; reedit. 1987), Aşa-numita primă revoluţie este relatată de Abraham Ascher în The Revolution of 1905 (Stanford, 1988-1992).

Rusia în primul război mondial constituie subiectul cărţii lui Norman Stone The Eastern Front, 1914-1917 (Londra-New York, 1975).

Lucrarea de autoritate asupra Revoluţiei din februarie este The February Revolution: Petrograd, 1917 (Seattle-Londra, 1981) de T. Hasegawa. Memoriile lui Nicolai Suhanov, traduse şi abreviate de Joel Caramichael în volumul The Russian Revolution: A Personal Record (Oxford, 1955; reedit. 1984), reprezintă o sursă inegalabilă. Amintirile lui Alexandr Kerensky, The Catastrophe (New York-Londra, 1927; reedit. 1971), prezintă o versiune proprie asupra evenimentelor.

În History of the Communist Party of the Soviet Union (New York, 1960; ediţie revăzută 1971), Leonard Shapiro relatează cu multă pertinenţă activităţile partidului bolşevic de la întemeierea sa. Dintre numeroasele biografii ale liderului bolşevic, se cuvine menţionată cea a lui David Shub: Lenin (New York, 1948). Foarte revelatoare este şi cartea Angelicăi Balabanoff Impressions of Lenin (Ann Arbor, Mich., 1964). Cartea lui Boris Suvarin Stalin (New York, 1939; în curs de apariţie la Humanitas) reprezintă o relatare nedepăşită a primilor ani ai carierei lui Stalin.

Lovitura de stat bolşevică din 1917 este tratată de Robert V. Daniel în cartea sa Red October (New York, 1967).

The Origins of Communist Autocracy (Londra-Cambridge, Mass., 1965, 1977) pune în lumină edificarea partidului-stat în Rusia.

Teroarea Roşie constituie subiectul cărţii lui G. Leggett Cheka: Lenin’s Political Police (Oxford, 1981, 1986; în curs de apariţie la Humanitas).

O relatare succintă a luptelor dintre Roşii şi Albi poate fi găsită în The Russian Civil War (Londra-Boston, 1987) de Evan Mawdsley. Conflictul dintre Armata Roşie şi ţărănime reprezintă subiectul cărţii lui Vladimir Brovkin Behind the Front Lines of the Civil War (Princeton, 1994).

Problema naţionalităţilor este discutată în cartea lui Richard Pipes Formation of the Soviet Union: Communism and Nationalism, 1917-1923 (Cambridge, Mass., 1954; ediţie revăzută 1964).

Eforturile comuniştilor de a exporta revoluţia sunt relatate de Franz Borkenau în The Communist International (Londra, 1938; republicată sub titlul World Communism, 1962).

Din păcate, nu există în limba engleză cărţi fiabile şi cuprinzătoare nici asupra culturii comuniste timpurii şi nici asupra tratamentului aplicat religiei.

Note

{1} Succesiunea primelor patru capitole din Revoluţia rusă a fost schimbată, iar capitolul 5 din Rusia sub regimul bolşevic a fost omis. Partea finală din Revoluţia rusă, „Reflecţii asupra revoluţiei ruse”, a fost reprodusă aproape fără modificări.

{2} J.H. Elliot, Imperial Spain, 1469–1716 (Londra, 1963), p. 73.

{3} Şi alte ţări aveau poliţii secrete. Dar, aşa cum se întâmpla de pildă cu F.B.I., puterile acestora erau restrânse la investigarea unor posibile subversiuni, fără dreptul de a decide condamnări.

{4} Richard Pipes, Russia under the Old Regime (Londra-New York, 1974), pp. 303–304. Sublinierea autorului.

{5} A.A. Lopuhin, Nastoiaşce i buduşcie ruskoi poliţii (Moscova, 1907), pp. 32–33.

{6} Aleksandr Herzen, Sobranie socinenii v tridţati tomah, VII (Moscova, 1956), p. 74.

{7} Oficial, circa 75 la sută din locuitorii Rusiei erau creştini ortodocşi. Mulţi erau însă credincioşi de rit vechi, care se rupseseră de biserica oficială în secolul al XVII-lea. Alţii făceau parte din secte disidente. Surse din epocă estimau că un sfert din credincioşii ortodocşi nu ţineau de fapt de religia oficială.

{8} A. Herzen, My Past and Thoughts, III (Londra, 1968), p. 1215.

{9} Acest gen de atitudine dispreţuitoare faţă de umanitate nu era apanajul exclusiv al radicalilor, ea fiind întâlnită şi în rândul liberalilor. H. G. Wells, adept al utopismului ştiinţific, prezicea în cartea Iui din 1933, The Shape of Things to Come, că prin educaţie şi disciplină socială persoana umană avea să fie în întregime transformată: „Omul va deveni, generaţie după generaţie, o nouă specie, depărtându-se din ce în ce mai mult de creatura fragilă, tragică, jalnică, plină de cruzime, bizară, absurdă şi uneori de-a dreptul oribilă care s-a botezat pe sine, într-un acces de aroganţă nătângă, Homo sapiens” (New York, 1933, 426.) Ce distanţă faţă de viziunea lui Montaigne, care scria în secolul al XVI-lea, înainte ca religia şi filozofia umanistă să fi fost copleşite de asaltul ştiinţei: „Nimic nu este mai frumos şi mai drept decât să fii om pe de-a-ntregul şi după cuviinţă... cea mai barbară dintre boli e să ne dispreţuim pe noi înşine.”.

{10} În lipsa altor precizări, toate datele din acest volum anterioare lui februarie 1918 sunt „pe stil vechi” – mai exact, corespunzătoare calendarului iulian, aflat în secolul al XIX-lea cu douăsprezece zile, iar în secolul XX, cu treisprezece zile în urma celui occidental, gregorian. Începând cu februarie 1918, datele sunt „pe stil nou” – deci, conforme calendarului gregorian, adoptat atunci de guvernul sovietic. Când, în legătură cu relaţiile Rusiei cu Occidentul, apar ambele date (ex. 10/23 iunie), prima se referă la calendarul vechi.

{11} Tocmai pentru a depăşi acest handicap şi a deschide o cale de acces spre Rusia, la începutul anului 1915, din iniţiativa lui Churchill, englezii şi australienii au debarcat trupe la Gallipoli, la intrarea în Bosfor. Dispunând de forţe insuficiente, expediţia a eşuat. Dacă ar fi fost încununată de succes, cursul istoriei ruse ar fi fost poate cu totul altul..

{12} Din cauză că „Sankt Petersburg” avea pentru