înecară corăbiile. Domnul profesor Flitwick a spus că  diadema a dispărut odată cu însăşi Ochi-de-Şoim şi,  adresându-li-se colegilor de la Ochi-de-Şoim, nimeni nu a mai  dat de urma ei, nu?

Toţi clătinară din cap.

— Scuzaţi-mă, dar ce este o diademă? întrebă Ron.

— Este un fel de coroană, spuse Terry Boot. Diadema lui  Ochi-de-Şoim se spune că avea proprietăţi magice, îl făcea mai  înţelept pe cel care o purta.

— Da, sifoanele cu Steluţe Verzi ale lui tati...

Dar Harry o întrerupse pe Luna.

— Şi nu aţi văzut nimic care să semene cu ea?

Din nou, clătinară cu toţii din cap; Harry se uită la Ron şi Hermione şi văzu reflecţia propriei sale dezamăgiri. Un obiect  care se pierduse cu mult timp în urmă şi, după câte se părea,  fără urmă, nu era tocmai un bun candidat pentru Horcruxul  ascuns în cas tel... Dar, înainte de a putea formula o nouă  întrebare, Cho vorbi din nou:

— Harry, dacă vrei să vezi cum arată diadema, pot să te conduc în camera de zi Ochi-de-Şoim, să o vezi. Apare reprezentată în statuia lui Ochi-de-Şoim. Pe Harry îl arse din  nou cicatricea, foarte puternic. Pentru o clipă, Camera  Necesităţii se învolbură în faţa lui şi în locul ei văzu pământul întunecat dedesubt, în timp ce zbura, şi şarpele imens încolăcit în jurul umerilor lui. Cap-de-Mort zbura din  nou, nu ştia dacă spre lacul subteran sau în direcţia lor, spre castel, cert era că, în cazul ambelor variante, mai aveau foarte puţin timp.

— E pe drum, le spuse el încet lui Ron şi Hermione.

Aruncă o privire spre Cho şi apoi din nou înspre ei.

— Fiţi atenţi, ştiu că nu este o pistă prea bună, dar mă duc  să văd statuia, măcar să ştim cum arată diadema. Aşteptaţi-mă  aici şi păstraţi-l pe celălalt, ştiţi voi ce, în siguranţă.  Cho se ridicase, dar Ginny spuse destul de aprig:

— Nu, îl duce Luna pe Harry, nu-i aşa, Luna?

— Ooo, da, cu plăcere, spuse Luna veselă şi Cho se aşeză la  loc, părând dezamăgită.

— Cum ieşim de aici? îl întrebă Harry pe Neville.

— Pe aici.

Ii conduse pe Harry şi pe Luna spre un colţ în care un dulap micuţ dădea spre o scară abruptă.

— Ieşirea e în fiecare zi în altă parte, aşa că nu au reuşit niciodată să o găsească, spuse el. Singura problemă e că nu ştim exact unde ajungem când ieşim. Ai grijă, Harry, patrulează  întotdeauna pe coridoare în timpul nopţii.

— Nicio problemă, îl linişti Harry. Ne vedem cât de curând.  El şi Luna urcară repede scara, care era lungă, luminată de torţe, şi cotiră pe lângă colţuri, în locuri neaşteptate. In sfârşit,  ajunseră la ceea ce părea a fi un zid solid.

— Vino şi tu sub ea, îi spuse Harry Lunei, scoţând Pelerina Invizibilă şi aruncând-o peste amândoi. Împinse uşor în perete.  Acesta se topi la atingere şi se strecurară afară. Harry se uită  înapoi şi văzu că se închisese imediat la loc. Erau pe un coridor întunecat. Harry o trase pe Luna înapoi în umbră, scotoci în  punguţa de la gât şi scoase Harta Ştrengarilor. O ţinu aproape de nas, căută şi reperă în sfârşit punctul lui şi pe cel al  Lunei.

— Suntem la etajul cinci, şopti el, privindu-1 pe Filch cum  se depărta de ei pe un coridor apropiat de al lor. Hai, pe aici.

Merseră în vârful picioarelor. Harry se furişase de multe ori prin castel în timpul nopţii, dar niciodată nu îi mai bătuse inima atât  de repede ca acum, niciodată nu depinseseră atât de multe de trecerea lui în siguranţă. Trecură prin pătrate luminoase pe podea, în care se reflecta luna, pe lângă armuri ale căror coifuri  scârţâiră la auzul paşilor lor înăbuşiţi, pe după colţuri dincolo de care nu ştiau la ce să se aştepte. Harry şi Luna merseră mai  departe, consultând Harta Ştrengarilor de fiecare dată când  aveau destulă lumină, oprindu-se de două ori pentru a lăsa să  treacă o fantomă, fără a atrage atenţia asupra lor.  Se aştepta  să dea peste un obstacol în orice clipă; cel mai teamă îi era de Peeves şi îşi ciulea urechile la fiecare pas, pentru a auzi primele semne care l-ar fi anunţat pe strigoiul guraliv.

— Pe aici, Harry, şopti Luna, trăgându-1 de mânecă şi  ducându-l spre o scară circulară.  Urcau în spirale ameţitoare.  Harry nu mai fusese niciodată acolo. In sfârşit, ajunseră la o  uşă. Nu avea mâner şi nici broască, doar o bucată simplă de lemn vechi şi un ciocan de bronz, sub forma unui şoim.

Luna întinse o mână albă, care părea sinistră în felul în care plutea în aer, fără a fi legată de un braţ sau de un corp. Bătu o dată şi, în liniştea din jur, bătaia aceasta i se păru lui Harry la  fel de răsunătoare ca o rafală de tun. Imediat, şoimul îşi  deschise ciocul, dar, în locul unui strigăt de pasăre, o voce blândă, melodioasă spuse:

— Ce a fost întâi, phoenixul sau flacăra?

— Hmm... tu ce crezi, Harry? spuse Luna, căzând pe gânduri.

— Cum? Nu e pur şi simplu o parolă?

— A, nu, trebuie să răspunzi la o întrebare, spuse Luna.

— Şi dacă greşeşti?

— Păi, trebuie să aştepţi pe cineva care să răspundă corect,  spuse Luna. Aşa te înveţi, ştii?

— Da... problema e că nu ne permitem să mai aşteptăm pe cineva, Luna.

— Nu, înţeleg ce vrei să spui, zise Luna serioasă. Păi atunci,  cred că răspunsul este că un cerc nu are început.

— Bine gândit, încuviinţă vocea şi uşa se deschise.  Camera de zi pustie a celor de la Ochi-de-Şoim era o încăpere mare, circulară, mai aerisită decât oricare alta pe care o văzuse Harry la Hogwarts. Pereţii erau marcaţi cu ferestre graţioase cu arcade, în faţa cărora atârnau drapaje de mătase albastră şi  arămie. In timpul zilei, cei de la Ochi-de-Şoim aveau cu siguranţă o privelişte spectaculoasă a munţilor din jur. Tavanul  era bombat şi presărat cu stele,