Descoperă copilul neajutorat. Cele mai multe puncte slabe au originea în anii copilăriei, adică înainte ca eul conştient să-şi construiască sisteme compensatorii de apărare. Poate copilul a fost răzgâiat şi învăţat să i se facă pe voie în anumite privinţe sau poate că unele cerinţe de natură afectivă i-au rămas neîmplinite. Pe măsură ce, adult, acest om înaintează în vârstă, prea-plinul sau golul din trecut se „îngroapă” în subconştient, dar de dispărut, nu dispare niciodată. Informaţiile legate de copilărie reprezintă unul dintre elementele cheie pentru înţelegerea slăbiciunilor.

  Recunoşti punctul vulnerabil destul de lesne; când îl atingi, persoana respectivă va reacţiona adeseori în mod copilăresc. Ca atare, stai la pândă şi vânează reacţiile infantile. Dacă victimele sau rivalii tăi au suferit de mici, de pildă, din cauza absenţei sprijinului părintesc, oferă-li-l tu sau prefă-te că o faci. Dacă îşi dezvăluie o anumită preferinţă sau o slăbiciune ascunsă, arată-te îngăduitor; în ambele situaţii, vor fi absolut incapabili să-ţi reziste.

  Caută contrastele. Un aspect foarte vizibil ascunde adeseori însuşi contrariul său. Se întâmplă ca cei mai mari laşi să fie tocmai oamenii ce se bat cu pumnul în piept şi spun vorbe mari. Un exterior cuminte poate ascunde o fire lascivă. Scorţoşii şi gomoşii ar da orice în schimbul fiorului aventurii în necunoscut. Timizii simt nevoia disperată să fie luaţi în seamă. Pătrunzând dincolo de aparenţe, vei descoperi că, în multe situaţii, slăbiciunile oamenilor constau în contrariul calităţilor pe care le etalează.

  Identifică veriga slabă a lanţului. Uneori, atunci când cauţi punctele vulnerabile, contează nu atât ce, cât pe cine găseşti. În versiunea contemporană a vieţii de curte, există, în mod frecvent, câte cineva în culise – un om foarte puternic, care exercită o influenţă enormă asupra celui care pare că ocupă funcţia cea mai înaltă pe scenă. Aceşti brokeri ai puterii constituie veriga slabă a grupului: câştigă-i de partea ta şi, indirect, îl vei putea influenţa pe rege. Reciproc – chiar într-un grup care acţionează ca şi cum ar fi guvernat de o singură voinţă (de exemplu, când, supus unui atac din afară, grupul îşi strânge rândurile ca să se apere mai bine de intrusul agresor), există întotdeauna o verigă vulnerabilă. Găseşte persoana care nu va rezista presiunii tale.

  LEUL, CĂMILA ŞI VULPOIUL.

  Un leu hăituia o cămilă pe firul văii. Aproape că o şi ajunsese din urmă şi, cu ochi pofticioşi, se şi vedea stăpân pe un prânz sigur şi gustos. Părea absolut cu neputinţă ca prada să-i scape, căci, în faţa lor, vânător şi vânat tocmai au zărit o prăpastie adâncă, de-a curmezişul cărării. Dar cămila cea sprintenă, adunându-şi puterile, a zburat ca săgeata din arc peste hău şi a ajuns liniştită pe stânca de pe malul celălalt.

  Leul nostru abia de a avut vreme să se oprească. În clipa aceea, un prieten de-al său a trecut, din întâmplare, pe acolo. Acel prieten era vulpoiul.

  „Dar ce văd?”, a zis el, „cu puterea şi cu sprinteneala ta, se poate, oare, să te dai bătut în faţa unei prăpădite de cămile? Nu ai decât să-ţi încordezi voinţa şi vei fi în stare să săvârşeşti minuni. O fi prăpastia adâncă, dar dacă îţi pui în gând să sari, sunt sigur că vei sări. Nici nu încape vorbă că poţi să ai încredere în prietenia mea dezinteresată. Doar nu ţi-aş pune viaţa în primejdie dacă nu ţi-aş cunoaşte aşa de bine puterea şi dexteritatea.

  Leului a început să-i clocotească sângele în vine. S-a azvârlit cu toată forţa în gol. Însă nu a putut ajunge pe malul celălalt al prăpastiei, aşa că s-a prăbuşit cu capul înainte şi, din căzătură, a murit. Şi ce a făcut atunci iubitul său prieten? A coborât cu grijă până în fundul prăpastiei şi acolo, în toată libertatea, văzând că leul, nu-i mai pretindea nici complimente, nici supunere, s-a pus pe treabă ca să îndeplinească tristele datini de pe urmă pentru dragul său prieten şi, într-o lună, a izbutit să-i lase oasele curate.

  FABULE, IVAN KRÂLOV, 1768 -1844

  Umple golul. Cele două principale asemenea „goluri” de umplut sunt insecuritatea şi nefericirea. Cei nesiguri de ei înşişi sunt însetaţi de orice formă de acceptare socială, iar în ceea ce îi priveşte pe cei cu nefericire cronică, încearcă să descoperi sursa durerii lor. Oamenii suferind de insecuritate şi nefericire sunt cei mai puţin capabili să-şi mascheze punctele vulnerabile. Capacitatea de a răspunde acestor nevoi îţi furnizează un mare potenţial de autoritate, care, în plus, poate fi exploatat la infinit.

  Mizează pe emoţiile imposibil de controlat. Emoţia imposibil de controlat poate fi o teamă paranoică – adică, disproporţionată în raport cu situaţia reală – sau orice impuls inavuabil, cum ar fi libidoul, lăcomia, orgoliul sau ura. Oamenii căzuţi pradă acestui gen de stări emoţionale nu mai sunt în măsură să se controleze, dar, prin ele, poţi să îi controlezi tu.

  RESPECTAREA LEGII.

  Varianta I.

  În 1615, pe când nu avea decât treizeci de ani, episcopul de Luçon, devenit ulterior cardinal de Richelieu, a ţinut un discurs în faţa reprezentanţilor celor trei Stări generale ale Franţei – clerul, aristocraţia şi poporul. Fusese desemnat purtător de cuvânt al clericilor, responsabilitate enormă pentru un tânăr mai degrabă necunoscut. În toate punctele importante puse în dezbatere, discursul urma linia bisericii, dar, către sfârşit, Richelieu a făcut un lucru care nu avea întru nimic de-a face cu biserica, deşi a contat foarte mult pentru cariera sa: s-a întors către tronul ocupat de regele Ludovic al XIII-lea, care abia de împlinise cincisprezece ani, şi către cel alăturat al reginei-mame, Maria de Médicis, în calitatea acesteia de regentă a Franţei până la majoratul tânărului monarh. Toată lumea se aştepta ca vorbitorul să-i adreseze regelui formulele obişnuite de politeţe. În loc să procedeze astfel, Richelieu şi-a îndreptat privirea exclusiv asupra reginei-mame. Într-adevăr, discursul se încheia cu o lungă şi cuprinzătoare înşiruire de laude aduse Mariei de Médicis, unele dintre ele atât de elocvente, încât i-au ofensat pe câţiva din înalţii prelaţi prezenţi. Însă zâmbetul