Un an mai târziu, regina-mamă l-a numit pe Richelieu secretar de stat însărcinat cu afacerile externe, o „promovare” incredibilă pentru un tânăr episcop. O dată pătruns în sferele înalte ale puterii, Richelieu a început să studieze cu atenţie funcţionarea „maşinăriei” vieţii de curte aşa cum ar fi studiat mecanismul unui ceasornic. Favoritul sau, mai degrabă, amantul reginei-mame era un italian, Concino Concini, pe care acest rol îl făcuse să devină, poate, omul cel mai puternic din Franţa. Concini era un filfizon încrezut, iar Richelieu l-a jucat pe degete – înainte de orice, tratându-l de parcă el ar fi fost regele ţării. În răstimpul a câteva luni, ajunsese să se numere printre favoriţii lui Concini. Dar, în 1617, s-a întâmplat ceva care a răsturnat total situaţia: tânărul rege, care, până atunci, nu pierduse nici un prilej de a se arăta idiot, a pus să fie omorât Concini, iar cei mai de seamă dintre complicii acestuia, întemniţaţi. Astfel, Ludovic a trecut, dintr-o lovitură, la cârma regatului scăpând, totodată, şi de tutela reginei-mame.

  Comisese Richelieu vreo eroare de calcul? Fusese foarte apropiat şi de italian şi de Maria de Médicis, ai cărei consilieri şi miniştri căzuseră toţi în dizgraţie, iar unii erau chiar arestaţi. Regina-mamă însăşi fusese reţinută la Luvru, practic, în stare de arest. Richelieu nu a pierdut timpul. Chiar dacă ceilalţi o părăseau, el avea de gând să-i rămână credincios Mariei de Médicis. Ştia că regele nu putea s-o alunge – era încă prea tânăr şi fusese întotdeauna un fiu deosebit de afectuos. Ca unic prieten al acesteia, Richelieu a preluat funcţia importantă de om de legătură între ea şi Ludovic, în schimb, beneficia de protecţia reginei-mame şi, datorită ei, a reuşit nu numai să supravieţuiască acestei lovituri de palat, ci chiar să-şi sporească puterea. De-a lungul anilor următori, Maria de Médicis s-a deprins să conteze din ce în ce mai mult pe sprijinul său, iar în 1622, i-a răsplătit loialitatea: prin intermediul relaţiilor sale de la Roma, Richelieu a fost înălţat la rangul de cardinal.

  În 1623, regele a dat de necazuri. Nu avea pe nimeni de încredere în preajma sa şi, cu toate că nu mai era un băieţandru, rămăsese întrucâtva copilăros, iar treburile statului i se păreau împovărătoare şi dificile. Acum că devenise major, Maria încetase să mai fie regentă şi, teoretic, nu mai deţinea nici un fel de putere, însă Ludovic asculta de sfaturile ei, iar ea nu contenea să-i spună că singurul în stare să salveze situaţia era cardinalul Richelieu. La început, regele nici nu voia să audă. Îl detesta cu înverşunare şi nu îi îngăduia prezenţa la curte decât din iubire pentru mama sa. Mai apoi, însă, văzându-se izolat şi dezavantajat de propria sa nehotărâre, a cedat şi l-a numit pe Richelieu întâi prim-consilier şi, ulterior, prim-ministru.

  Acum cardinalul nu mai avea nevoie de Maria de Médicis. A încetat s-o mai viziteze şi s-o mai răsfeţe cu complimente, nu a mai ţinut seama de opiniile ei, ba chiar, adeseori, fără teamă de un conflict deschis, s-a opus ferm cererilor ei. Venise vremea să se concentreze asupra regelui şi să se facă indispensabil noului său stăpân. Toţi foştii prim-miniştri, cunoscând felul de a fi copilăros al regelui, încercaseră să-l ferească de griji. Iscusitul Richelieu, însă, a adoptat o altă strategie, implicându-l pe Ludovic, în mod deliberat, într-un proiect grandios după altul, de pildă, campania împotriva hughenoţilor şi, în sfârşit, războiul total împotriva Spaniei. Vastitatea acestor proiecte l-a făcut pe rege din ce în ce mai dependent de puternicul său şef de guvern, care şi-a consolidat imaginea de om de neînlocuit, singurul în stare să menţină ordinea în ţară. Astfel, în următorii optsprezece ani, profitând de punctele slabe ale lui Ludovic al XIII-lea, Richelieu a guvernat şi a modelat Franţa conform propriei sale viziuni, unificând-o şi transformând-o în marea putere europeană care a dominat scena politică mondială vreme de alte câteva secole.

  IRVING LAZĂR.

  Odată, [superimpresarul hollywoodian] Irving Paul Lazăr ţinea morţiş să-i vândă marelui [„mogul” al cinematografiei] Jack L. Warner o piesă de teatru. Într-o discuţie [cu scenaristul Garson Kanin], Lazăr explica: „Am stat mult de vorbă cu el astăzi, dar nu i-am pomenit despre piesă; nici nu am atins acest subiect. „ „Şi de ce nu?”, l-am întrebat.

  „Pentru că am de gând să aştept până de sâmbătă în două săptămâni, când mă duc la Palm Springs”.

  „Nu înţeleg.” „Nu înţelegi? Mă duc la Palm Springs în fiecare weekend, dar Warner nu vine sâmbăta asta. Are o avanpremieră sau ceva de genul ăsta, aşa că n-o să fie acolo decât sâmbăta cealaltă şi, deci, atunci o să atac şi eu problema piesei.” „Irving, sunt din ce în ce mai nelămurit.” „Uite ce”, a spus Irving nerăbdător, „ştiu eu ce fac şi ştiu cum să-i vând ceva lui Warner. Ăsta e genul de materiale care îl cam pun în încurcătură, aşa că trebuie să-l iau tare şi pe nepregătite ca să-i smulg un O. K.” „Bine, dar de ce la Palm Springs?” „Pentru că la Palm Springs se duce în fiecare zi să facă băi de abur şi chiar acolo o să fiu şi eu. Uite cum stă treaba cu Jack: are optzeci de ani, e peste poate de vanitos şi nu-i place să-l vadă cineva gol-puşcă. Aşa că, mă duc la el la saună, gol, adică el e gol, în fine, gol o să fiu şi eu, dar mie puţin îmi pasă de cine mă vede. Lui, însă, îi pasă. Bun, mă duc la el, gol, şi încep să-i vorbesc despre piesă, şi el o să se simtă teribil de jenat şi o să vrea să scape de mine şi, ca să scape de mine, cel mai uşor e să-mi spună „Da„, fiindcă ştie că dacă îmi spune „Nu„, o să mă ţin de capul lui, şi o să insist, şi n-o să mă dau bătut cu una, cu două. Aşa