Două săptămâni mai târziu, am citit în ziar că studioul Warner Brothers achiziţionase drepturile asupra piesei, i-am telefonat lui Lazăr şi l-am întrebat cum procedase.

  „Păi tu ce crezi?”, mi-a răspuns el. „Mişcarea cu pielea goală, exact aşa cum îţi spusesem că o să ţină. şi a ţinut”.

  HOLLYWOOD, GARSON KANIN, 1974

  Comentariu.

  Richelieu concepea totul în termenii unei campanii militare şi, pentru el, nu exista manevră strategică mai importantă ca identificarea şi exploatarea punctelor slabe ale inamicului. Încă de la discursul său din 1615, a căutat veriga vulnerabilă din lanţul puterii şi a găsit-o: regina-mamă. Nu pentru că Maria de Médicis ar fi fost o fiinţă slabă – în fond, îşi ţinea sub stăpânirea ei şi regatul, şi fiul – însă Richelieu a înţeles că avea de-a face cu o femeie nesigură de sine, care simţea nevoia de a se bucura tot timpul de atenţia unei prezenţe masculine încurajatoare. A copleşit-o cu devotamentul său afectuos şi plin de respect, mergând chiar până la a-i linguşi favoritul, pe Concini. Ştia că avea să vină ziua când Ludovic va prelua puterea, dar mai ştia şi că regele îşi iubea mama şi că, faţă de ea, nu avea să fie niciodată decât un copil neştiutor. Ca să dobândească influenţă asupra regelui, calea cea mai bună nu era aceea de a-i intra în graţii lui, mai ales că situaţia de favorit s-ar fi putut schimba de la o zi la alta, ci de a-şi consolida poziţia pe lângă regina-mamă, întrucât iubirea acestuia pentru ea reprezenta o certitudine.

  O dată ce Richelieu a cucerit funcţia râvnită – aceea de prim-ministru – a dat-o deoparte pe Maria de Médicis, îndreptându-se spre următoarea verigă slabă a lanţului: regele şi personalitatea sa fragilă. Firea lui Ludovic avea să poarte întotdeauna amprenta copilului neajutorat, care şi-a pierdut pretimpuriu tatăl şi resimţea necesitatea unei autorităţi superioare. Tocmai pe această slăbiciune şi-a construit cardinalul puterea şi gloria.

  Aminteşte-ţi mereu: când ajungi la curte, găseşte veriga vulnerabilă. Adeseori, omul cel mai puternic nu este regele sau regina, ci o persoană din culise – favoritul, soţul (sau soţia), ba, se mai întâmplă, bufonul curţii. Această persoană poate avea mai multe puncte slabe decât regele însuşi, pentru că puterea sa depinde de tot felul de factori imprevizibili, pe care nu are cum să-i controleze.

  În sfârşit, dacă ai de-a face cu „copii” neajutoraţi, incapabili să ia o hotărâre, exploatează-le vulnerabilitatea şi împinge-i spre proiecte aventuroase. Vor deveni şi mai dependenţi de tine, pentru că, în ochii lor, vei reprezenta imaginea adultului în stare să-i scape din necaz şi să le ofere siguranţa dorită.

  Varianta a II-a.

  În decembrie 1925, oaspeţii celui mai elegant hotel din Palm Beach, Florida, urmăreau plini de interes sosirea unui personaj misterios, descins dintr-un Rolls-Royce condus de un şofer japonez. În următoarele zile, l-au tot studiat pe acest bărbat frumos, care purta un baston cochet, primea telegrame peste telegrame la orele cele mai diferite şi nu se angaja în conversaţie cu nimeni decât preţ de câteva minute. Auziseră că era conte – contele Victor Lustig – şi că provenea dintr-una dintre cele mai bogate familii aristocratice ale Europei, dar mai mult decât atât, nu aflaseră.

  Ne putem închipui, aşadar, cât de mare le-a fost mirarea când, într-o zi, Lustig s-a îndreptat către un anume domn Herman Loller, care nu făcea parte din elita oaspeţilor hotelului (nefiind decât proprietarul unei companii producătoare de maşinării mecanice) şi a intrat în vorbă cu el. Loller se îmbogăţise de puţină vreme şi pentru el era foarte important să-şi facă relaţii în lumea bună. S-a simţit onorat şi oarecum intimidat de acest domn subţire, care vorbea o engleză fără cusur, poate doar cu un vag accent străin. Curând, s-au împrietenit.

  Bineînţeles, conversaţia o ducea mai ales Loller şi, într-o seară, acesta a mărturisit că afacerile nu-i mergeau prea bine şi că era de aşteptat ca situaţia să se înrăutăţească şi mai tare. Confidenţă pentru confidenţă, Lustig i-a spus noului său prieten că avea dificultăţi financiare serioase – comuniştii îi luaseră averea şi proprietăţile. Era prea bătrân ca să înveţe vreo meserie şi să se apuce să muncească. Din fericire, descoperise soluţia: „o maşină de făcut bani”. „Tu, falsificator?!”, a murmurat, şocat, Loller. A, nu, l-a liniştit contele, explicându-i că printr-un proces chimic secret, această maşinărie putea copia orice bancnotă, cu cea mai mare exactitate. Introduci un dolar şi, după şase ore, ai doi, în bancnote perfecte. A început să-i povestească despre aducerea din Europa, prin contrabandă, a maşinăriei, despre cum nemţii o inventaseră ca să submineze economia britanică, despre modul în care el însuşi trăise din exploatarea ei în ultimii ani şi câte şi mai câte. Când Loller a insistat să i se facă o demonstraţie, cei doi au urcat în camera lui Lustig, unde acesta a scos Ia iveală o superbă cutie de mahon, prevăzuta cu găuri, manete şi cadrane, Loller l-a urmărit pe conte introducând în cutie o bancnotă de un dolar. Bineînţeles că a doua zi dimineaţa, l-a văzut scoţând două bancnote, încă umede din cauza substanţelor chimice care intraseră în reacţie.

  Lustig i-a dat bancnotele lui Loller, care le-a dus numaidecât la o bancă, unde au şi fost acceptate ca autentice. Acum, omul de afaceri îl implora înfrigurat pe conte să-i vândă şi lui o asemenea maşinărie. Acesta i-a explicat că nu exista decât una singură, astfel încât Loller i-a făcut o ofertă generoasă: douăzeci şi cinci de mii de dolari (pe atunci o sumă considerabilă, ce ar echivala cu circa patru sute de mii de dolari actuali). Chiar şi aşa, Lustig nu părea dispus să vândă: nu se simţea bine să-i ia prietenului său atâţia bani. Totuşi, în cele din urmă, a acceptat. În fond, a adăugat el, „presupun că nu mai contează cât îmi plăteşti. Îţi vei recupera pierderea în câteva zile, copiind propriile tale bancnote.” După ce l-a pus pe Loller să