jure că nu va vorbi niciodată, cu nimeni, despre maşina de făcut bani, Lustig a luat suma şi, în cursul aceleiaşi zile, a părăsit hotelul. Un an mai târziu, la capătul a nenumărate tentative inutile de a copia bancnote, Loller s-a dus la poliţie şi a povestit cum îl înşelase contele Lustig cu doi dolari, ceva substanţe chimice şi o cutie de mahon cu care nu avea ce face.

  Comentariu.

  Contele Lustig avea ochiul format – depista fără greş slăbiciunile oamenilor. Le ghicea din cele mai neînsemnate gesturi. Loller, de pildă, dădea chelnerilor bacşişuri prea generoase, părea încordat atunci când discuta cu recepţionerul şi vorbea în gura mare despre afacerea lui cu motoare. Lustig şi-a dat seama imediat de punctul vulnerabil al omului: nevoia de afirmare, de cucerire a unui statut social şi de acel respect public la care, credea el, îl îndreptăţea averea sa. În plus, era în mod vizibil şi cronic nesigur de sine. Contele venise la Palm Beach în căutarea unei „prăzi”. Cu flerul său impecabil, l-a „mirosit” în Loller pe fraierul ideal, adică insul ale cărui „goluri psihice” avea să le umple.

  LUCRURILE MICI SUNT CELE CARE CONTEAZĂ.

  Cu vremea, am început să caut micile slăbiciuni. [.] Lucrurile mici sunt cele care contează. Într-o anumită împrejurare, l-am „dus” pe preşedintele unei mari bănci din Omaha. Afacerea [falsă] privea cumpărarea sistemului de transport electric urban, inclusiv un pod peste fluviul Mississippi. Şefii mei erau, chipurile, germani, şi trebuia să duc negocieri cu Berlinul. Pe când aşteptam răspunsul lor, am introdus propunerea mea referitoare la nişte aşa-zise acţiuni miniere. Cum acest om era bogat, m-am hotărât să joc în stil mare. [.] Între timp, eu şi bancherul jucam golf, îi făceam vizite acasă, mergeam la teatru cu el şi cu nevastă-sa. Deşi arătase un oarecare interes pentru acţiunile miniere, încă nu părea convins. Am construit treaba de aşa manieră încât să se vadă că era nevoie de o investiţie de un milion două sute cincizeci de mii de dolari. Eu ar fi urmat să pun nouă sute de mii, iar bancherul, trei sute cincizeci de mii. Totuşi, continua să ezite.

  Într-o seară, când m-am dus la el la cină, m-am dat cu puţin parfum – „ Violete de aprilie” de la Coty. Pe atunci, un bărbat nu era considerat efeminat dacă se parfuma cu discreţie. Soţiei bancherului i-a plăcut foarte mult parfumul. „De unde îl ai?” „E o combinaţie rară”, i-am răspuns, „preparată special pentru mine, de către un specialist francez. Îţi place într-adevăr?” „Îl ador, nu altceva”, a spus ea.

  A doua zi, mi-am scotocit prin lucruri şi am găsit două sticluţe goale. Amândouă veneau din Franţa, dar cu ce să le umplu? M-am dus la un magazin universal din centru şi de la parfumeria de acolo am cumpărat vreo două sute cincizeci de grame de „Violete de aprilie” Coty. Am turnat parfumul în cele două sticluţe franţuzeşti, le-am închis şi sigilat cu grijă şi le-am învelit în hârtie fină de mătase. Seara, am dat o fugă pe la bancher acasă şi i-am oferit soţiei sale parfumul. „Tocmai le primisem, prin comandă specială, la Köln”, i-am spus.

  În dimineaţa următoare, bancherul mi-a telefonat la hotel. Soţia sa era îndrăgostită de parfum, care i se părea cel mai minunat, cel mai exotic dintre toate câte folosise vreodată. Nu i-am spus că putea să şi-l cumpere după pofta inimii chiar acolo, în Omaha.

  „Mi-a spus”, a mai adăugat el, „că sunt norocos să am drept asociat un om ca dumneata.”

  Din clipa aceea, şi-a schimbat atitudinea, pentru că avea o încredere oarbă în judecata nevestei.

  S-a despărţit de trei sute cincizeci de mii de dolari. În treacăt fie zis, aceasta a fost lovitura cea mai tare din cariera mea [de escroc].

  WEIL ZIS ŞI „YELLOW KID”, 1875 -1976

  Oferindu-i prietenia sa, Lustig îşi dădea seama că îi oferea respectul instantaneu al celorlalţi oaspeţi ai hotelului. Ca nobil, contele îi deschidea acestui recent-îmbogăţit accesul la lumea elegantă şi rafinată a averilor vechi. Şi, ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, mai părea să aibă şi o maşinărie care l-ar fi putut scăpa pe Loller de orice grijă. Ar fi fost pe picior de egalitate cu Lustig, care se folosise şi el de maşina de făcut bani ca să-şi păstreze stilul de viaţă potrivit rangului. Nici nu e de mirare că fraierul a muşcat momeala.

  Ţine minte: Când umbli după victime, caută-i pe cei nemulţumiţi, nefericiţi şi nesiguri de ei înşişi. Asemenea oameni sunt plini de puncte vulnerabile şi au insatisfacţii pe care le poţi exploata. Nevoia lor este fisura – o lărgeşti şi spargi zidul de apărare când vrei.

  Varianta a III-a.

  În anul 1559, Henric al II-lea, regele Franţei, a murit în timpul unui turnir. A venit la tron fiul său cel mai mare, Francisc, al doilea cu acest nume în istoria regatului, dar în spatele monarhului se afla văduva florentină a lui Henric, regina-mamă Caterina de Médicis, o femeie ce se dovedise dintotdeauna capabilă să cârmuiască ţara. Când, în anul următor, a murit şi Francisc, Caterina a devenit regentă până la majoratul celui de-al doilea dintre fiii ei, acela care avea să domnească sub numele de Carol al IX-lea, dar care pe atunci nu împlinise decât zece ani.

  Puterea reginei era ameninţată în primul rând de Antoine de Bourbon, regele Navarei şi de fratele acestuia, redutabilul prinţ de Condé. Amândoi ridicau pretenţii la rangul de regent, cu atât mai mult cu cât Caterina era, în fond, italiancă, adică o străină. Ea s-a grăbit să-l numească pe Antoine în funcţia de locotenent-general al regatului, titlu care părea să-i satisfacă ambiţia. În plus, astfel îl avea sub ochii ei, la curte, şi îi putea supraveghea orice mişcare. Pasul următor al reginei a fost încă şi mai inteligent: Antoine, o ştia toată lumea, avea o mare slăbiciune faţă de femeile tinere, drept care Caterina a ales-o pe una dintre cele mai