atrăgătoare domnişoare de onoare din suita ei, Louise de Rouet, şi a pus-o să-l seducă. Aflată în intimitatea regelui Navarei, tânăra femeie îi raporta totul reginei-mame. Manevra a dat rezultate atât de strălucite, încât aceasta i-a „plasat” o altă domnişoară de onoare şi prinţului de Condé – aşa a luat naştere escadronul volant de tinere prin intermediul cărora Caterina îi spiona şi îi ţinea sub control pe nobilii de la curte, fără ca aceştia să ştie ce se întâmplă.

  În 1572, regina-mamă şi-a măritat fiica, Margareta de Valois, cu Henric, fiul lui Antoine, regele Navarei. A aduce atât de aproape de putere o familie care îi contestase mereu autoritatea reprezenta o mişcare periculoasă şi, ca să se asigure de loialitatea noului ginere, Caterina l-a dat în primirea celei mai frumoase dintre membrele „escadronului său volant”, Charlotte de Beaune Semblançay, baroană de Sauves, deşi Henric era acum soţul propriei ei fete. Câteva săptămâni mai târziu, Margareta nota în jurnalul său: „Doamna de Sauves l-a vrăjit atât de tare pe soţul meu, încât nu mai dormim împreună şi nici măcar nu mai stăm de vorbă.”

  Şi dacă tot suntem la acest subiect, mai este încă un fapt care merită atenţie.

  Iată-l: un om îşi arată firea până şi în felul cum se ocupă de lucrurile neînsemnate, căci tocmai atunci poate fi luat prin surprindere. Aceasta se va dovedi adeseori o ocazie prielnică de a observa egoismul nesfârşit al firii omeneşti şi deplina sa lipsă de consideraţie pentru alţii; iar dacă defectele acestea ies la lumină din lucrurile mici sau numai din purtarea sa în toate, vei descoperi că stau şi la temelia a ceea ce face în chestiunile însemnate, deşi el ar putea ascunde aceasta. Este un prilej ce nu ar trebui pierdut. Dacă în chestiunile mărunte de fiecare zi – fleacurile vieţii [.] – un om este nesăbuit şi nu caută decât ceea ce este în folosul său ori slujeşte intereselor sale, aducând atingere drepturilor celorlalţi, dacă îşi însuşeşte ceea ce le aparţine tuturor deopotrivă, poţi să fii sigur că în inima sa nu este dreptate şi că ar fi un ticălos în toată regula dacă legea şi constrângerile nu i-ar lega mâinile.

  ARTHUR SCHOPENHAUER, 1788 – 1860

  Baroana era un spion excelent şi a reuşit să-l ţină pe Henric sub control. Atunci când cel mai mic dintre fiii reginei, ducele d'Alençon, s-a împrietenit cu acesta atât de mult încât ea a început să se teamă că cei doi ar putea complota împotriva ei, i-a cerut Charlottei să-l „preia” şi pe duce. Această cea mai infamă reprezentantă a „escadronului volant” l-a vrăjit repede pe d'Alençon şi, curând, cei doi tineri au ajuns să se bată pentru ea, iar prietenia lor s-a destrămat o dată cu pericolul potenţial al conspiraţiei.

  Comentariu.

  Caterina ştia de mult ce influenţă covârşitoare putea avea o metresă asupra unui om al puterii: propriul ei soţ, regele Henric al II-lea, întreţinuse una dintre cele mai odioase din toate, Diana de Poitiers. Această experienţă o învăţase că un astfel de bărbat doreşte să simtă că poate cuceri o femeie fără să uzeze de atuul rangului, şi-aşa moştenit, nu câştigat pe merit. Numai că o asemenea dorinţă lasă loc unei capcane uriaşe – atâta vreme cât femeia începe idila prefăcându-se cucerită ca împotriva voinţei ei, bărbatul nu va mai băga de seamă mai târziu că amanta capătă asupra lui puterea pe care o avusese Diana asupra lui Henric. Strategia Caterinei era, deci, să se folosească de această slăbiciune masculină în avantajul ei. Nu trebuia decât să slobozească nurii celei mai drăgălaşe tinere femei de la curte, „escadronul ei volant”, asupra unuia sau altuia dintre cei care împărtăşeau slăbiciunile defunctului ei soţ.

  Ţine minte: Caută întotdeauna pasiunile şi obsesiile imposibil de ţinut în frâu. Cu cât mai intensă e pasiunea, cu atât mai vulnerabil este acela care o nutreşte. Faptul poate părea surprinzător, fiindcă oamenii animaţi de pasiune dau impresia că ar fi puternici. În realitate, însă, nu fac decât să umple scena cu felul lor spectaculos de a se manifesta, pentru ca, dincolo de această diversiune, ceilalţi să nu vadă cât sunt de slabi şi de neajutoraţi. Nevoia aceasta a bărbatului de a cuceri femeile dezvăluie o îngrozitoare vulnerabilitate, care, de mii de ani, a şi făcut din el o victimă. Cercetează acea parte a firii cuiva care este cea mai vizibilă: lăcomia, senzualitatea, frica intensă. Acestea sunt trăirile emoţionale cu neputinţă de mascat şi asupra cărora semenii noştri nu sunt capabili să exercite nici un control – iar prin ceea ce nu pot controla, îi poţi controla tu pe ei.

  Varianta a IV-a.

  Arabella Huntington, soţia marelui magnat al căilor ferate de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Collis P. Huntington, avea o origine socială umilă şi se zbătuse dintotdeauna să-şi câştige un statut social printre egalii săi plini de bani. Dacă oferea o recepţie la reşedinţa ei din San Francisco, prea puţini erau reprezentanţii elitei care s-o onoreze cu prezenţa. Cei mai numeroşi o considerau o intrusă în lumea lor. Datorită fabuloasei averi a soţului ei, negustorii de obiecte de artă o curtau, dar cu o atât de vizibilă condescendenţă, încât era limpede că o socoteau şi ei o parvenită. Un singur om de marcă dintre aceştia se purta cu totul altfel: Joseph Duveen.

  În primii ani după ce s-au cunoscut, Duveen nu a făcut nici un efort pentru a o atrage în rândul clienţilor săi şi a-i plasa tablouri scumpe. În loc să procedeze aşa, o însoţea prin magazinele de lux şi sporovăia cu ea pe îndelete despre reginele şi prinţesele pe care le întâlnise în viaţa lui sau alte asemenea subiecte. În sfârşit, se gândea ea, în sfârşit, iată cineva care o trata ca pe o egală sau chiar ca pe o persoană superioară, aparţinând înaltei societăţi. Dar în tot acest timp, dacă Duveen nu încercase să-i vândă obiecte de artă, reuşise în schimb (şi cu subtilitate) s-o educe din punct de vedere artistic – adică