făcute publice atât în paginile ziarelor independente (nealiniate), cât şi cu alte numeroase prilejuri, reieşea clar că opoziţia faţă de respectivele articole ale noului Cod Penal, precum şi faţă de iniţierea unei legi a presei, nu era rodul dorinţei de a putea calomnia în voie, de a împroşca pe oricine cu noroi, de a pune în circulaţie ştiri voit false ori tendenţioase, fără nici o teamă de posibile urmări. De fapt, asemenea lucruri nici nu erau posibile, chiar cu Codul Penal în vigoare la acea dată (de fapt şi în momentul în care sunt scrise aceste rânduri), acesta conţinând deja pedepsele pentru infracţiunile de calomnie, ultraj etc.

2) Opoziţia faţă de articolele împricinate sau faţă de o lege a presei rezida şi rezidă încă în România tocmai în îngrijorarea ― justificată de nenumărate exemple ― că aceste legi pot fi aplicate şi interpretate într-un singur sens, anume de a îngrădi cât mai mult libertatea presei, chiar de a o anihila pentru a nu mai deranja Puterea şi pe ai săi clienţi.

3) Presa independentă (nealiniată), ea singură, nu reprezintă un pericol pentru Putere. Teama cea mare constă în audienţa ei în rândul populaţiei. Milioane de oameni citesc zilnic ziarele independente, plătesc pentru a le citi, tocmai pentru că le reflectă opiniile, le răspund unor întrebări spinoase, le arată modul în care cei aleşi îndeplinesc sau nu aşteptările electoratului, le desluşesc mecanismele intime ale vieţii sociale, economice şi politice din România de astăzi. Dacă cititorii ar simţi că tot ceea ce se spune în ziarul pe care îl cumpără contrazice realitatea, contravine propriilor lor observaţii, propriilor lor idei sau sentimente, s-ar orienta imediat spre un alt ziar, iar cel care le-a înşelat aşteptările ar da faliment. Deci forţa ziarelor independente stă în primul rând în cititorii pe care îi reprezintă şi cu care, la un moment dat, se identifică. De fapt, acest lucru reflectă tocmai rolul pe care trebuie să-l aibă presa, acela de a fi un veritabil câine de pază al democraţiei. În consecinţă Puterea nu se teme de presa independentă, ci de milioanele de oameni care au acces la această sursă de informaţie ce nu poate fi controlată. Pentru ca opinia publică să fie manipulată în voie, trebuie să aibă acces la o singură sursă de informaţie, aflată total sub controlul Puterii (spre exemplu, televiziunea naţională). O sursă de informaţie care să nu amintească nimic de corupţie, de incompetenţă, de imaginea proastă a României în lume, ca urmare a mineriadelor şi a prezenţei extremiştilor la guvernare în anumite momente ş.a.m.d. O sursă care să prezinte numai întâlniri oficiale, zâmbete, şedinţe de lucru susţinute, momente înălţătoare din activitatea productivă etc. Aşa cum, spre exemplu, era pe vremea lui Ceauşescu. Mai ales că aceiaşi profesionişti de atunci au continuat să lucreze din plin şi după revoluţie. Amintiţi-vă că regimul absurd, pe care o întreagă ţară îl ura, nu a putut să cadă până nu a fost preluat controlul asupra informaţiilor, respectiv asupra televiziunii naţionale. Amintiţi-vă, din nou, că mineriadele poate nu ar fi existat fără manipularea exercitată prin intermediul televiziunii. Manipularea eficientă a opiniei publice se poate realiza numai prin minimalizarea sau anihilarea surselor alternative de informaţie, deci a presei independente.

4) Un motiv principal vehiculat în permanenţă de Putere pentru a impune legile împotriva presei este că aceasta publică şi ştiri false, tendenţioase ori acuzaţii insuficient fundamentate. Este adevărat însă în majoritatea cazurilor că vina nu aparţine ziariştilor, ci lipsei de transparenţă a autorităţilor, a diverşilor funcţionari publici, chiar a celor obligaţi, prin natura muncii lor, să informeze opinia publică. Într-o democraţie veritabilă, este un drept fundamental al contribuabilului să fie informat corect, în mod direct sau, mai ales, prin intermediul presei, despre cum îi sunt cheltuiţi banii, despre activitatea autorităţilor sau a instituţiilor pe care le finanţează din buzunarul său, despre comportamentul şi activitatea aleşilor săi. Probabil nimeni nu ar fi protestat dacă, în acelaşi timp cu o lege a presei, s-ar fi adoptat şi legea funcţionarului public, legea răspunderii ministeriale, legea partidelor ş.a.m.d., măcar pentru a-i da posibilitatea ziaristului acuzat de publicarea unor ştiri false sau tendenţioase să acuze la rândul său funcţionarul public ori autorităţile, care au refuzat să-i răspundă la întrebări, pentru lipsă de transparenţă sau comportament abuziv ori arogant. Respectivele legi însă nici măcar nu au fost luate în discuţie. S-a aprobat în schimb Legea secretului de stat şi de serviciu, care îngrădeşte şi mai mult accesul la informaţii de interes pentru opinia publică, dar incomode pentru Putere şi ai săi clienţi.

5) Faptul că modificarea articolelor 205, 206, 238, 239 din Codul Penal nu avea nimic de-a face cu dorinţa Puterii de a impune societăţii româneşti norme fireşti de conduită, de moralitate, ci erau orientate doar împotriva presei independente, reiese evident şi din exemplul oferit de publicaţiile Preşedinţiei şi Guvernului. Ele au apărut din dorinţa respectivelor instituţii de a influenţa opinia publică, dar şi ca o modalitate de a sonda în ce măsură electoratul mai este sau nu de acord cu politica lor.

Tirajul infim reflectă neîncrederea populaţiei faţă de amintitele instituţii, dar nu acesta este subiectul analizei de faţă. Important este faptul că în amintitele publicaţii câţiva mercenari ai scrisului publică frecvent injurii grosolane, gratuite, mult mai grave decât unele excese din presa independentă (excese apărute de cele mai multe ori din dorinţa disperată de a atrage atenţia asupra unor situaţii intolerabile, în condiţiile unei apatii totale din partea celor îndrituiţi să le soluţioneze, conform legilor şi Constituţiei ţării), în respectivele gazete apar frecvent insulte grosolane la adresa unor personalităţi politice sau culturale de prim rang, indezirabile Puterii. Instaurarea moralităţii atât de dorite ― în discursuri ― de Putere s-ar putea realiza, în aceste cazuri, prin simpla desfiinţare a respectivelor gazete. De fapt, într-un stat democratic este nepermisă anomalia ca Guvernul să finanţeze din fonduri publice un ziar în care să-i fie atacaţi adversarii politici.

6) Evident, trebuie remarcat faptul că ofensiva Puterii împotriva presei independente a coincis cu declanşarea campaniei pentru alegerile din 1996.

Având în vedere situaţia existentă, creionată în cele de mai sus, să vedem strategia prin