Atunci când te hotărăşti să angajezi un prieten, îi descoperi, treptat, calităţi care până în acel moment îţi rămăseseră necunoscute. În mod destul de ciudat, tocmai gestul tău de generozitate dezechilibrează relaţia. Oamenilor le place să creadă că îşi merită norocul. Primirea unui act de favoare constituie o povară şi o frustrare: înseamnă că datorezi situaţia obţinută nu talentelor tale, ci bunăvoinţei altcuiva. Faptul de a angaja prieteni cuprinde şi o anumită doză de condescendenţă ofensatoare, care îi deranjează. Rana iese la iveală încetul cu încetul: ceva mai multă sinceritate, unele momente de resentiment şi de invidie pe ici pe colo şi, înainte de a-ţi da seama ce se întâmplă, prietenia s-a şi destrămat. Cu cât oferi mai multe favoruri şi mai multe daruri ca să consolidezi prietenia, cu atât mai puţină recunoştinţă vei primi.

  Ingratitudinea are o istorie lungă şi bogată. Manifestările ei abundă de-a lungul atât de multor secole, încât este uimitor că oamenii continuă să le subestimeze. Cel mai bun lucru este să fii precaut. Dacă nu te aştepţi niciodată la recunoştinţa prietenilor, tot ceea ce ţi se poate întâmpla este să ai o surpriză plăcută atunci când ea este exprimată.

  Cealaltă latură dificilă a situaţiei când angajezi sau utilizezi sprijinul prietenilor este că prezenţa lor îţi limitează, în mod inevitabil, puterea. De altfel, nu aceştia te pot ajuta cel mai bine – în ultimă instanţă, mai mult decât amiciţia contează competenţa şi meritele persoanelor din jurul tău. (Împăratul bizantin Michael al III-lea avea la îndemână omul potrivit, care să-l fi îndrumat şi să-i fi apărat viaţa – Bardas, dar a preferat să-şi ia alături prietenul ce urma să-l trădeze.)

  Relaţiile de serviciu necesită, fără excepţie, o anumită distanţă între oameni. La lucrul, lumea lucrează, nu leagă prietenii. Prietenia (adevărată sau falsă) alterează percepţia realităţii. Cheia puterii este, deci, capacitatea de a alege pe acei colaboratori care sunt capabili să-ţi servească cel mai bine interesele, indiferent de situaţie. Nu amesteca prietenia cu relaţiile bazate pe competenţă şi performanţă pe care trebuie să le cultivi la serviciu.

  Pe de altă parte, duşmanii reprezintă o adevărată mină de aur pe care trebuie să înveţi s-o exploatezi.

  Când, în 1807, Talleyrand, pe atunci ministrul de externe al lui Napoleon, şi-a dat seama că împăratul ducea Franţa la ruină şi că venise timpul să nu-l mai sprijine, a înţeles perfect cât era de periculos să conspiri împotriva sa. Talleyrand avea nevoie de un aliat. Cărui prieten i s-ar putut destăinui, făcându-şi-l părtaş la un proiect atât de important? L-a ales pe Joseph Fouché, şeful poliţiei secrete, duşmanul său cel mai înverşunat, care, cândva, încercase chiar să-l asasineze. Ştia că vechea lor ură crea ocazia unei reconcilieri. Ştia, în aceeaşi măsură, că Fouché nu se aştepta la nici un fel de avantaj sau favoare din partea lui şi că îşi va da toată silinţa să se arate demn de încrederea cu care fusese onorat. Dacă cineva are ceva de demonstrat, nu se va da în lături să mute şi munţii din loc. În sfârşit, Talleyrand ştia că relaţiile sale cu Fouché s-ar întemeia pe interesul lor mutual, fără a fi contaminate de vreun element emoţional. Alegerea s-a dovedit perfectă. Deşi cei doi conspiratori nu au reuşit să-l răstoarne pe Napoleon, colaborarea unor personalităţi atât de puternice şi atât de deosebite din toate punctele de vedere a atras atenţia tuturor: opoziţia a început, treptat, să se coaguleze şi să se extindă. Din acest moment, Talleyrand şi Fouché au avut o foarte bună relaţie de colaborare. Ori de câte ori este posibil, îngroapă securea războiului şi atrage-ţi de partea ta duşmanul.

  CUM SĂ PROFIŢI DE PE URMA DUŞMANILOR.

  Odată, stând de vorbă cu unul dintre duşmanii săi, regele Hiero l-a auzit reproşându-i că răsuflarea sa este urât mirositoare. Bunul rege, întrucâtva speriat şi amărât, s-a întors acasă şi numaidecât şi-a luat la rost nevasta: „Cum se face că nu mi-ai spus niciodată nimic despre asta?” Blândă şi la locul ei, regina i-a răspuns cu toată simplitatea şi sinceritatea: „Stăpâne, am crezut că aşa miroase răsuflarea tuturor bărbaţilor.” Prin urmare, este limpede că despre neajunsurile noastre cele mai vădite şi mai grave, care sunt cunoscute tuturor, aflăm mai degrabă de la duşmani decât de la prietenii şi apropiaţii noştri.

  PLUTARH, CIRCA 46 – 120 D. HR.

  După cum spunea Lincoln, duşmanul este anihilat atunci când ţi-l faci prieten. În 1971, în timpul războiului din Vietnam, Henry Kissinger a constituit ţinta unei tentative de răpire, plan urzit, între alţii, de cei doi faimoşi fraţi Berrigan, preoţi şi activişti pacifişti, laolaltă cu alţi patru preoţi catolici şi patru călugăriţe. Fără să informeze Serviciul Secret sau Departamentul de Justiţie ale Statelor Unite, Kissinger a decis să-i invite într-o sâmbătă dimineaţa pe trei dintre aceşti oameni bănuiţi de conspiraţie. Le-a explicat că dorea ca majoritatea soldaţilor americani să se întoarcă acasă până la jumătatea anului 1972. I-a cucerit cu totul şi definitiv. I-au dat şi câţiva nasturi cu inscripţia „Kidnap Kissinger”, iar unul dintre aceşti complotişti i-a rămas prieten fidel. Mulţi ani după aceea, au continuat să se întâlnească şi să stea de vorbă. Faptul nu este un incident izolat – Kissinger îşi făcuse o constantă a strategiei sale tocmai din această tehnică de a atrage şi a lucra cu acele persoane care se aflau în dezacord cu el. Colaboratorii săi comentau ridicând din umeri, că „bossul” părea să se înţeleagă mai bine cu duşmanii decât cu prietenii.

  Dacă nu avem duşmani care să ne menţină trează vigilenţa, tindem să lenevim. Un adversar gata de luptă ne ţine „în priză”, atenţi, pregătiţi. Uneori este preferabil să ne folosim de duşmani ca duşmani fără a-i transforma în prieteni sau aliaţi.

  Mao Tse-tung considera conflictul ca pe un concept cheie în teoria sa despre putere. În