De teamă că japonezii i-ar spulbera cu totul, unii lideri comunişti au susţinut ideea încetării conflictului cu naţionaliştii, pentru ca aceştia să lupte cu japonezii, timp în care maoiştii ar avea răgaz să se regrupeze şi să se pregătească. Mao nu a fost de acord: Japonia nu era în stare să ocupe o ţară atât de întinsă cum este China sau, dacă o ocupa, nu avea capacitatea de a-şi menţine poziţiile. Până la plecarea lor, forţele comuniste ar fi „ruginit” şi eficacitatea lor combativă ar fi fost grav afectată de o inactivitate prelungită pe parcursul mai multor ani, astfel că, ulterior, nu le-ar fi făcut faţă naţionaliştilor. Lupta cu un inamic atât de puternic ca trupele invadatoare constituia antrenamentul cel mai bun cu putinţă pentru armata de strânsură a comuniştilor. Planul lui Mao a prevalat şi a funcţionat. Până la retragerea japonezilor, comuniştii câştigaseră experienţa necesară pentru a-i înfrânge pe adversarii lor, naţionaliştii.

  După mulţi ani, când un reprezentant al Japoniei a încercat să-i ceară scuze pentru invadarea ţării sale, Mao l-a întrerupt: „Oare nu ar fi cazul ca, de fapt, să vă mulţumesc?” Fără un duşman puternic, a explicat el, nici un om (şi nici un grup) nu ajunge să devină puternic la rândul său.

  Strategia conflictului permanent cuprinde mai multe elemente cheie. Întâi, asigură-te că ai şanse reale de victorie pe termen lung. Nu te angaja niciodată într-o luptă pe care nu eşti sigur că o poţi câştiga – Mao ştia că japonezii nu dispun de capacitatea de a-şi menţine poziţiile în China. În al doilea rând, dacă nu ai duşmani, trebuie uneori să ţi-i creezi, eventual transformându-ţi în adversar pe unul dintre prieteni. Pe plan politic, Mao a recurs la această soluţie de nenumărate ori. În al treilea rând, foloseşte-te de duşmani ca să-ţi precizezi şi mai bine propria ta doctrină în faţa opiniei publice, prezentând-o chiar ca pe o luptă a binelui împotriva răului. Mao a încurajat divergenţele existente între Uniunea Sovietică şi Statele Unite. Era convins că în absenţa unei imagini clare a unui asemenea duşman, poporul ar risca să uite ceea ce dorea el să prezinte drept comunismul chinezesc. Existenţa acestei imagini clare constituie un argument mai puternic decât oricâte lozinci sau discursuri mobilizatoare puse laolaltă.

  Să nu te laşi niciodată destabilizat de prezenţa adversarilor – eşti mult mai în siguranţă cu un rival pe care îl cunoşti decât dacă nu ştii cine îţi sunt duşmanii. Cine e puternic întâmpină cu bucurie conflictul, folosindu-şi oponenţii ca să-şi întărească reputaţia de luptător sigur de sine şi de om pe care se poate conta în împrejurări dificile.

  Imagine:

  Colţii nerecunoştinţei. Ştiind ce urmează să se întâmple dacă îţi vâri degetele în gura leului, nu mai repeţi greşeala. Faţă de prieteni nu eşti la fel de precaut, iar dacă îi iei pe lângă tine, te vor mânca de viu cu nerecunoştinţa de care vor da dovadă.

  Ultimul cuvânt:

  Învaţă să te foloseşti de duşmani în propriul tău avantaj.

  Trebuie să te deprinzi să nu apuci sabia de tăiş fiindcă te tai, ci de mâner, pe care îl poţi ţine fără primejdie. Omul înţelept profită de pe urma duşmanilor mai mult decât prostul de pe urma prietenilor.

  (Baltasar Gracián, 1601 – 1658)

  CONTRAARGUMENT.

  Deşi, în general, nu este recomandabil să amesteci interesele cu prietenia, există ocazii când un prieten se poate dovedi mai util decât un duşman. De pildă, atunci când omul nostru aflat la putere are de făcut unele lucruri nu tocmai curate, deşi, de dragul aparenţelor, vinovat trebuie să pară altcineva. Într-o asemenea situaţie, mizându-se pe afecţiunea care îi leagă, prietenii pot să-şi asume anumite riscuri. Dacă, la fel, dintr-o pricină sau alta planurile tale nu merg aşa cum ai dori, poţi să-ţi foloseşti un prieten în chip de ţap ispăşitor. Acest mecanism al „căderii în dizgraţie a favoritului” constituie un procedeu la care regii şi ceilalţi potentaţi au recurs foarte adesea: pentru o greşeală de-a lor, plătea prietenul cel mai apropiat, cu atât mai mult cu cât opiniei publice nu îi vine prea uşor să creadă că cineva şi-ar sacrifica prietenul fără motiv. Bineînţeles că, după ce ţi-ai jucat această carte, „pionul”-prieten este pierdut definitiv. De aceea este preferabil să rezervi rolul de ţap ispăşitor pentru o persoană apropiată, dar nu prea apropiată.

  În sfârşit, dezavantajul de a lucra cu prietenii este că apar confuzii şi se perturbă sistemul de relaţii interumane de la serviciu. Dacă, însă, ambele persoane înţeleg şi acceptă limitele şi riscurile implicate, angajarea unui prieten poate da rezultate spectaculoase. Totuşi, trebuie să fii mereu vigilent şi să observi imediat primele semne ale unei eventuale alterări a relaţiei: invidie, ingratitudine, şi aşa mai departe. Când este vorba despre putere, nici nu se pune problema stabilităţii definitive, astfel încât chiar cel mai devotat amic poate să se transforme, la un moment dat, în cel mai înverşunat inamic.

  Legea 3

  Ascunde-ţi intenţiile.

  Argument:

  Ţine oamenii în stare de incertitudine, evitând să le împărtăşeşti vreodată intenţiile şi scopurile tale. Dacă nu ştiu nimic despre ce ai de gând să faci, nu vor putea să se pregătească să riposteze. Indu-i în eroare cât mai mult, învăluie-i într-o perdea de fum, astfel încât să nu-şi dea seama de ţelurile tale decât când va fi prea târziu ca să ţi se mai împotrivească.

  PARTEA I:

  UTILIZEAZĂ INDICII FALSE ŞI DECLARĂ-ŢI OBIECTIVE FALSE PENTRU A SEMĂNA DERUTA.

  Dacă în plină campanie de deformare a adevărului şi de camuflare a proiectelor, cineva începe să aibă fie şi cea mai vagă suspiciune asupra intenţiilor tale reale, eşti pierdut.

  Nu da nimănui ocazia să-ţi ghicească planurile – seamănă pretutindeni deruta, împrăştiind în calea ta tot felul de momeli şi de indicii false. Foloseşte aparenţa de sinceritate, trimite tuturor semnale ambigue şi pretinde că urmăreşti cu totul altceva decât urmăreşti în realitate. Incapabili să facă deosebirea între