ÎNCĂLCAREA LEGII.

  Timp de săptămâni întregi, cea mai odioasă dintre femeile libertine din Franţa libertinului secol al XVII-lea, Ninon de Lenclos, l-a tot ascultat cu răbdare pe marchizul de Sévigné povestindu-şi tentativele neizbutite de a cuceri o frumoasă, dar aparent inaccesibilă tânără contesă. Pe vremea aceea, Ninon avea şaizeci şi doi de ani şi o experienţă de curtezană cu totul ieşită din comun. Marchizul, la cei douăzeci şi doi de ani ai săi, era frumos şi îndrăzneţ, dar total neexperimentat în privinţa tehnicilor de a obţine favoarea doamnelor. La început, pe Ninon au amuzat-o necontenitele lui greşeli şi îndoieli, dar, apoi, a ajuns să se sature de ele. Fiind prea puţin indulgentă cu prostia în general, mai ales, însă, nesuportând lipsa de abilitate în intrigile de dragoste, ea s-a decis să-l ia pe tânărul îndrăgostit sub aripa sa protectoare. Întâi, nepriceputul trebuia să înţeleagă faptul că era vorba despre un război adevărat, că frumoasa contesă constituia o cetăţuie pusă sub asediu şi că era necesar să-şi elaboreze planuri strategice la fel de chibzuite ca şi cele ale unui general. Fiecare pas se cuvenea măsurat şi executat cu maximă atenţie faţă de absolut toate detaliile şi nuanţele.

  Instruindu-şi discipolul într-ale seducţiei, Ninon l-a sfătuit să-şi ia întâi un aer distant şi nonşalant în prezenţa contesei. La următoarea ocazie de a rămâne singuri, tânărul trebuia să discute pe un ton prietenesc, fără a se comporta ca un îndrăgostit. Acest lucru, spunea ea, ar nedumeri-o pe „asediată” derutând-o total – ea avea să se întrebe dacă nu cumva se înşelase şi, de fapt, marchizul nu-i purta alte sentimente decât cele potrivite între prieteni.

  Ninon calculase dinainte toate etapele. După ce contesa a fost, într-adevăr, derutată, curtezana a hotărât că sosise momentul s-o facă geloasă. Cu prilejul proxim, o mare sărbătoare a Parisului, de Sévigné a apărut însoţit de o tânără femeie foarte frumoasă. Aceasta părea să aibă şi ea numai prietene fermecătoare, astfel că oriunde îl vedea contesa, marchizul era înconjurat de cele mai vestite frumuseţi feminine din societatea pariziană. Manevra viza nu numai să-i inspire gelozie, ci să o determine să-l privească pe fostul său adorator ca pe o ţintă a cochetăriei şi dorinţei celorlalte femei. I-a fost destul de greu abilei Ninon să-l convingă pe protejatul ei de necesitatea unui atare comportament, dar i-a explicat pe îndelete că o femeie interesată de un bărbat apreciază popularitatea lui în rândul suratelor sale, element care îi conferă o mai mare valoare şi îl ridică în ochii ei, transformându-l într-un premiu pentru care merită să lupte, fie şi numai ca să-l smulgă din ghearele rivalelor.

  După ce contesa a fost împinsă în plasa geloziei şi a incertitudinii, Ninon şi-a continuat ofensiva. Pasul următor a fost cel al absenţei marchizului, care trebuia să nu-şi mai facă apariţia acolo unde contesa s-ar fi aşteptat să-l întâlnească, pentru ca, în mod surprinzător, să înceapă a frecventa saloane unde până atunci nu mai pusese piciorul, dar printre fidelii cărora se număra chiar tânăra femeie. Ea se afla, aşadar, în plină derută, nemaiputând să anticipeze niciuna din mişcările acestuia. Situaţia era menită să o arunce în cea mai adâncă perplexitate şi tulburare emoţională, adică într-o stare care i-ar fi fost imposibil să reziste seducţiei.

  Această campanie a durat timp de mai multe săptămâni. Ninon ţinea socoteala exactă a victoriilor obţinute în fiecare etapă; o întreaga reţea de spioni îi raporta totul. Astfel, auzea, prin ei, cum contesa râdea ceva mai tare la glumele marchizului şi asculta cu mai multă atenţie cele povestite de el. În plus, a aflat că tânăra femeie începuse brusc să pună întrebări în legătură cu acesta. Iscoadele au informat-o că la serate şi, în general în societate, contesa îl căuta din ochi sau chiar îl urmărea. Ninon era din ce în ce mai sigură că îşi atinsese scopul – nu mai putea fi vorba decât de timp, probabil, câteva săptămâni, cel mult o lună-două şi, dacă totul mergea conform planului, „cetăţuia” avea să fie învinsă.

  După alte câteva zile, însă, marchizul s-a dus acasă la contesă. Era singură, iar el, total schimbat. De data aceasta acţiona după propriul său impuls şi nu după strategia lui Ninon. A luat în mâinile lui mâinile contesei şi i-a spus că este îndrăgostit de ea. Tânăra femeie era profund nelămurită – reacţie la care el nu se aşteptase. Ea s-a comportat cu politeţe, apoi s-a scuzat şi s-a îndepărtat. În tot restul serii, i-a evitat privirea şi nu i s-a mai adresat decât pentru a-i spune „noapte bună”. Marchizul a continuat să încerce s-o viziteze, dar de fiecare dată i s-a spus că nu era acasă. Când, în cele din urmă, contesa i-a acceptat prezenţa, amândoi s-au simţit stingheriţi şi nemulţumiţi. Vraja se rupsese.

  Comentariu.

  Ninon de Lenclos ştia totul despre arta seducţiei. Printre amanţii ei se număraseră cei mai de seamă scriitori, filosofi şi politicieni ai epocii – oameni ca La Rochefoucauld, Moliere şi Richelieu. Pentru ea, iubirea era un joc ce trebuie jucat cu inteligenţă şi abilitate. Pe măsură ce îmbătrânea, reputaţia ei devenea din ce în ce mai impresionantă: marile familii ale Franţei îşi trimiteau fiii la ea ca la o academie unde să înveţe tot ceea ce merită ştiut în materie de dragoste.

  În ciuda deosebirilor dintre ei, Ninon înţelesese că oamenii, bărbaţi şi femei, au reacţii şi sentimente asemănătoare în acest domeniu: fiecare, simte când este sedus şi cedează, pentru că cedarea constituie o plăcere. Este agreabil să te laşi vrăjit, să-i îngădui „celuilalt” să te conducă pe un târâm necunoscut. În ceea ce priveşte seducţia, totul depinde de sugestie. Nu poţi să-ţi trâmbiţezi intenţiile şi nici măcar să le dezvălui în cuvinte. Trebuie să le ascunzi şi să-ţi derutezi „victimele”, care nu se vor lăsa atrase decât dacă se află în plină stare de confuzie şi de tulburare. Trebuie să semeni indicii false – să dai impresia că te-ar