Să ne imaginăm povestea din punctul de vedere al contesei: după câteva dintre tentativele de apropiere ale marchizului, a simţit că acesta joacă un fel de joc, dar jocul era delicios. Nu s-a întrebat unde o ducea drumul acesta (sau adoratorul ei); a-l urma, însă, părea cu atât mai plăcut. Comportamentul lui o intriga, de parcă ar fi trebuit să rămână cu răsuflarea tăiată în aşteptarea mişcării următoare. Probabil că şi gelozia pe care i-o stârnise îi făcuse plăcere; la fel şi tulburarea sau confuzia, pentru că, uneori, vâltoarea emoţiilor este preferabilă plictiselii stării de siguranţă. Poate că marchizul nu avea intenţii prea nobile – prea puţini bărbaţi le au. Contesa era dispusă la răbdare pentru a vedea ce îi rezervă viitorul şi dacă ar fi fost lăsată să aştepte un timp suficient de lung, intenţiile seducătorului ar fi încetat să mai conteze.

  În clipa în care, imprudent, el a rostit cuvântul fatal „dragoste”, totul s-a schimbat deodată. Nu mai era vorba despre un joc jucat cu aristocratică eleganţă, ci despre o necioplită mărturisire directă a unei pasiuni. Intenţiile erau limpezi; marchizul o seducea într-adevăr. Această constatare o determina să vadă faptele într-o lumină cu totul nouă. Ceea ce fusese fermecător devenea, brusc, urât şi fals. Contesa s-a simţit stânjenită. I s-a părut că se profitase de ea. S-a închis o uşă care urma să nu se mai deschidă vreodată.

  Nu îţi crea o reputaţie de mincinos, deşi, în ziua de astăzi, este imposibil să trăieşti fără să minţi. Viclenia ta cea mai mare să constea în a da vicleniei aparenţa sincerităţii.

  Baltasar Gracián, 1601 -1658

  RESPECTAREA LEGII.

  În 1850, la cei treizeci şi cinci de ani ai săi, tânărul Otto von Bismarck, deputat în parlamentul Prusiei, se afla la o răscruce a carierei sale. Tabloul politic al momentului era deosebit de complex – pluteau în aer atât unificarea numeroaselor state germane (între care şi regatul prusian), cât şi războiul cu puternicul imperiu austriac, care avea interes în menţinerea unei Germanii fărâmiţate şi slabe. Unificarea însemna, implicit, un război cu Austria, care nici nu se sfiise să ameninţe cu intervenţia armată.

  Prinţul Wilhelm, moştenitorul tronului Prusiei, se declarase deja în favoarea războiului, iar parlamentul prusian s-a raliat punctului său de vedere, susţinând ideea mobilizării trupelor. Regele Frederic-Wilhelm al IV-lea, însă, sprijinit de guvern, era împotriva unui conflict deschis, preferând să le dea austriecilor asigurări menite să-i liniştească.

  De-a lungul carierei sale politice, Bismarck făcuse mereu dovada că era un adept loial, chiar pătimaş, al întâietăţii politice şi militare a Prusiei. Acum, însă, visa la unificarea stătuleţelor germane şi la un război care să pună capăt situaţiei umilitoare, prin care puternica Austrie impunea menţinerea acestei fărâmiţări. Ca fost soldat, în ochii săi, războiul reprezenta, înainte de orice, gloria patriei. Se ştie că, după câţiva ani de la aceste evenimente, Bismarck a făcut următoarea remarcă: „Marile probleme ale acestei epoci nu vor fi soluţionate prin discursuri şi rezoluţii, ci prin fier şi sânge.”

  Patriot înflăcărat şi mare admirator al gloriei militare, Bismarck a trebuit totuşi să ţină şi discursuri. Cel rostit în parlament, în plină atmosferă de efervescenţă războinică, a uimit pe toată lumea. Avea şi de ce. Bismarck a spus: „Vai de acel om de stat care dezlănţuie războiul fără un motiv în stare să se dovedească la fel de temeinic şi după ce războiul se încheie! După război, aceste probleme vă vor părea, tuturor, complet diferite. Veţi avea, oare, atunci, destul curaj ca să vă îndreptaţi privirea către ţăranul care stă şi se uită la ruinele fumegânde ale gospodăriei sale, sau către tânărul rămas olog, sau către tatăl care şi-a îngropat copiii?” Şi a continuat pe acelaşi ton, nu numai înfierând nebunia unei asemenea opţiuni, ci şi elogiind, în modul cel mai surprinzător, politica Austriei, căreia i-a evidenţiat meritele şi i-a justificat acţiunile. Aceste idei reprezentau exact contrariul atitudinii pe care o adoptase până atunci. Efectele discursului nu s-au lăsat aşteptate. Prin urmare, Bismarck se declara împotriva războiului – ce putea însemna acest lucru? Deputaţii se aflau în plină confuzie. Mulţi dintre ei au votat altfel decât intenţionaseră la început. În final, punctul de vedere pacifist al regelui şi cabinetului său a învins şi războiul a fost evitat.

  La câteva săptămâni după acest discurs inexplicabil, recunoscător pentru nesperatul său sprijin acordat opţiunii pacifiste, regele l-a numit pe Bismarck în guvern. Nu avea să treacă prea mult timp până să devină prim-ministru. În această calitate, a reuşit, în cele din urmă, să-şi conducă ţara şi pe pacifistul ei rege spre un război în care au zdrobit altădată atât de puternicul imperiu austriac, punând bazele unei Germanii în care rolul cel mai însemnat îi revenea Prusiei.

  Comentariu.

  Discursul din 1850 al lui Bismarck a constituit o manevră calculată temeinic. Întâi şi-ntâi, tânărul politician era perfect conştient că armata prusiană, rămasă destul de mult în urmă, sub aspectul dotării, faţă de armatele celorlalte ţări europene, nu era pregătită pentru război şi că, de fapt, Austria avea toate şansele să-şi adjudece victoria – ipoteză dezastruoasă pentru viitorul Germaniei. În al doilea rând, dacă ar fi continuat să susţină ideea unui război care avea să fie pierdut, propria sa carieră ar fi fost definitiv compromisă. Regele şi cabinetul său conservator doreau pacea. În ceea ce îl privea, Bismarck dorea puterea. În aceste condiţii, s-a văzut nevoit să recurgă la o manevră de derutare a adversarului, să sprijine o cauză în care nu credea cu adevărat şi să afirme lucruri care, altminteri, l-ar fi făcut să râdă. Astfel a izbutit să inducă în eroare o ţară întreagă. În plus, datorită acestui faimos discurs, regele l-a cooptat în guvern, unde Bismarck a trecut destul de rapid de la funcţia de ministru la cea de cancelar, care îi conferea autoritatea necesară impunerii măsurilor vizând