Nu încape îndoială că Bismarck a fost unul dintre cei mai abili şi mai inteligenţi oameni de stat din istorie – un maestru al strategiei şi vicleşugului. Nimeni nu a avut nici cea mai vagă bănuială în legătură cu adevăratul său obiectiv. Dacă şi-ar fi declarat deschis intenţiile, demonstrând necesitatea amânării ostilităţilor din cauza incapacităţii militare a ţarii, ar fi riscat să nu îşi convingă auditoriul (sau ţara), mai ales că, în plină efervescenţă războinică, oamenii nu mai sunt receptivi la argumentele logicii şi prudenţei, beţia patriotismului îndemnându-i să supraestimeze forţa armatei naţionale, subestimând-o, totodată, pe cea a inamicului. Pe de altă parte, dacă şi-ar fi „şantajat” regele, cerându-i un portofoliu ministerial în schimbul sprijinului său politic, iarăşi ar fi dat greş, pentru că suveranul i-ar fi dezaprobat ambiţia şi i-ar fi pus la îndoială buna-credinţă.

  Prin urmare, arătându-se total nesincer şi semănând pretutindeni deruta, Bismarck a reuşit să-şi ascundă intenţiile şi să-şi atingă ţelurile. Iată, aşadar, cât de important este să nu laşi pe nimeni să ghicească adevăratele tale obiective.

  CHEILE PUTERII.

  Majoritatea oamenilor seamănă cu nişte cărţi deschise: nu se pot abţine să spună ceea ce simt, ceea ce cred şi ceea ce vor, dezvăluindu-şi, la tot pasul, planurile şi intenţiile. De ce? Din mai multe motive. Întâi, pentru că este şi uşor, şi firesc să vrea să vorbească despre sentimentele şi proiectele lor. E nevoie de un efort deosebit ca cineva să „pună pază gurii” sale şi să măsoare atent cât anume scoate la iveală din gândurile cele mai intime. În al doilea rând, pentru că mulţi trăiesc cu impresia că, arătându-se sinceri, au şanse să-şi atragă simpatia şi să convingă lumea să le aprecieze inima bună. Iluzie! Sinceritatea poate fi comparată cu un cuţit bont, care mai mult rupe decât taie – ea jigneşte şi şochează. Este preferabil să-ţi cântăreşti vorbele cu prudenţă, spunându-le oamenilor ceea ce doresc să audă, mai degrabă decât adevărul aspru şi, adeseori, urât, pe care îl ştii sau îl simţi. În plus, lucru încă şi mai grav, fiind atât de deschis, devii prea previzibil şi prea apropiat, astfel încât îţi va fi greu, dacă nu chiar imposibil, să te faci respectat şi temut: nu uita că la putere nu ajunge decât omul capabil să inspire respect şi teamă.

  Dacă râvneşti puterea, renunţă imediat la sinceritate şi deprinde-te să practici arta mascării adevăratelor tale intenţii. Antrenează-te şi perfecţionează-te până la a deveni un maestru al deghizării gândului şi vei învinge. La baza acestei arte stă un adevăr simplu: omul este victima instinctului primar de a se lua după aparenţe. Firea noastră are nevoie de certitudini – nu putem trăi îndoindu-ne mereu de ceea ce vedem şi de ceea ce auzim. O atare optică ne-ar istovi şi ne-ar înspăimânta. Astfel, datorită acestei disponibilităţi omeneşti de a face credit aparenţei, îţi va veni relativ uşor să-ţi ascunzi intenţiile. Nu trebuie decât să arunci sub nasul semenilor tăi momeala unui fals obiectiv ori a unei pretinse dorinţe şi ei se vor grăbi să le ia drept bune şi adevărate. Îndată ce au muşcat din ea, vor pierde din vedere obiectivele şi dorinţele tale reale. În arta seducţiei, trimite semnale contradictorii, când de pasiune, când de indiferenţă, derutând pe toată lumea şi atrăgându-ţi, totodată, o afecţiune încă şi mai intensă.

  O tactică adeseori foarte eficace în derutarea adversarului este aceea de a susţine o idee sau o cauză contrarie celor în care crezi de fapt. (Bismarck a utilizat-o cu mare succes în discursul din 1850). Cei mai mulţi oameni vor tinde să creadă că s-a întâmplat ceva important ori că ai aflat vreun secret bine păzit, care te-a determinat să-ţi schimbi punctul de vedere, pentru că pare neobişnuit ca cineva să se arate atât de inconsecvent sau de uşuratic în chestiuni serioase, cum ar fi principiile şi opţiunile fundamentale. Acelaşi sistem se aplică în cazul oricărei momeli: pretinde că doreşti un lucru de care nici nu-ţi pasă şi duşmanii tăi se vor afla în plină confuzie, induşi în eroare de indiciile false şi, deci, împinşi să-şi facă tot felul de calcule greşite.

  În timpul războiului din 1711, ducele de Marlborough, comandantul armatei britanice, intenţiona să distrugă un fort francez care apăra una dintre căile de comunicaţie esenţiale cu Spania. Ştia prea bine totuşi că, dacă ar fi procedat la un atac direct, şi-ar fi dezvăluit intenţiile, iar francezii ar fi ripostat, blocându-i înaintarea. Ca atare, ducele s-a mulţumit să ocupe fortul şi să lase acolo o mică garnizoană, creând impresia că respectiva întăritură îl interesa pentru o anumită manevră viitoare. Francezii au dat asaltul, iar Marlborough le-a permis să recucerească fortul. După ce l-au recapturat, s-au hotărât să-l distrugă ei înşişi, convinşi fiind că englezii aveau nevoie de el. Scăpat de grija fortului, ducele s-a văzut liber să atace obiectivul pe care îl urmărea de fapt: drumul rămas astfel neprotejat, adică accesul direct spre teritoriul Franţei.

  Utilizează această tactică în felul următor: ascunde-ţi intenţiile reale nu îngropându-le sub tăceri misterioase (fiindcă vei trezi exact suspiciunile pe care vrei să le adormi), ci vorbind la nesfârşit despre altele, complet false. Vei prinde nu doi, ci trei iepuri deodată: vei crea impresia că eşti prietenos, deschis şi încrezător, îţi vei pune la adăpost obiectivele, ascunzându-le şi, în sfârşit, îţi vei îndrepta adversarii spre tot felul de piste false printre care le va trebui mult timp să se descurce, ca să găsească drumul cel bun.

  O altă tactică extrem de eficace în derutarea duşmanilor este „sinceritatea falsă”. Oamenii confundă lesne sinceritatea cu onestitatea. Nu trebuie uitat că primul impuls al semenilor noştri este acela de a se încrede în aparenţe. Cum, în sistemul lor de valori, onestitatea se află la loc de cinste şi, în plus, sunt dornici să creadă în corectitudinea celor din jur, rareori îţi vor pune la îndoială sinceritatea. Rareori