vor fi în stare să „vadă” dincolo de mişcările tale aparente. Vorbeşte cu convingere şi vorbele tale vor căpăta o greutate sporită. Aşa a procedat Iago când l-a înşelat şi l-a distrus pe Othello: dată fiind intensitatea trăirilor sale emoţionale, cum ar fi putut el să nu se lase convins de aparenta sinceritate cu care intrigantul se preocupa de pretinsa infidelitate a Desdemonei? Prin exact aceeaşi metodă, marele escroc „Yellow Kid” Weil a înşelat atâţia naivi – părea atât de convins de realitatea momelii pe care o vântura prin faţa ochilor mulţimii (acţiuni false, cai de curse bine „mediatizaţi” etc), încât aparenţa căpăta substanţa unui adevăr palpabil, aproape imposibil de pus la îndoială. Bineînţeles, trebuie evitate exagerările. Sinceritatea este o armă periculoasă. Dacă te arăţi prea înflăcărat, trezeşti bănuieli. Fii măsurat şi rămâi credibil, pentru că, în cazul când exagerezi, şiretlicul va deveni vizibil.

  Pentru a transforma falsa ta sinceritate într-o armă puternică şi într-o modalitate eficientă de a-ţi camufla intenţiile, îmbrăţişează (şi afişează-ţi ataşamentul pentru) valorile morale importante, cum ar fi onestitatea şi sinceritatea. Ai grijă ca toată lumea să afle că eşti adeptul principiilor. Dă greutate acestei poziţii declarate dezvăluind, din când în când, câte un gând pornit din inimă – desigur, unul fără prea mare importanţă. Talleyrand era un adevărat maestru în arta dozării confidenţelor şi a unor aşa-zise secrete. Falsele mărturisiri atrag, ca răspuns, mărturisiri reale din partea interlocutorului.

  Nu uita că cei mai buni specialişti în înşelătorie fac tot ce le stă în putinţă ca să-şi mascheze talentele de înşelători. Ei ştiu să-şi ia cel mai autentic aer de onestitate într-un domeniu pentru a-şi deghiza mai bine lipsa de onestitate dintr-altul. Onestitatea devine o simplă mască, o simplă armă din bogatul lor arsenal.

  PARTEA A II-A: ÎNVĂLUIE-ŢI DUŞMANUL ÎNTR-O PERDEA DE FUM CU CARE SĂ-ŢI MASCHEZI INTENŢIILE.

  Înşelătoria constituie întotdeauna strategia cea mai bună, dar succesul ei depinde de utilizarea perdelelor de fum, al căror scop este abaterea atenţiei tuturor de la manevrele tale. Adeseori, camuflajul ideal este banalitatea – asemenea chipului voit inexpresiv al pocheristului. Banalitatea inspiră siguranţă şi încredere. Dacă duci fraierul de nas pe drumul pe care îi este familiar, nici nu va băga de seamă când îl împingi în capcană.

  RESPECTAREA LEGII (I)

  În 1910, un anume domn Sam Geezil, din Chicago, şi-a vândut afacerea cu antrepozite contra unei sume de aproape un milion de dolari. S-a hotărât să se retragă dintr-o mare parte din activităţile de până atunci, ca să se ocupe de administrarea numeroaselor lui proprietăţi, dar, în adâncul sufletului, tânjea după viaţa palpitantă de mai înainte. Într-o zi, la biroul său s-a prezentat un tânăr, pe nume Joseph Weil care şi-a exprimat dorinţa de a cumpăra un apartament scos la vânzare. Geezil i-a explicat condiţiile; preţul era de opt mii de dolari, cu un acont de două mii. Weil a răspuns că se va gândi până a doua zi, însă în dimineaţa următoare a revenit şi s-a oferit să plătească pe loc cele opt mii de dolari, dacă Geezil se declara de acord să mai aştepte câteva zile, până când cumpărătorul încheia o altă afacere aflată în curs de perfectare. Chiar dacă se retrăsese parţial din activitate, Geezil rămăsese acelaşi om ager şi prudent – era curios de unde urma să scoată Weil o sumă atât de mare de bani gheaţă (astăzi, peste o sută cincizeci de mii de dolari), atât de repede. Acesta nu părea dispus să-i dea detalii, dimpotrivă, s-a grăbit să schimbe subiectul, dar Geezil a insistat. În sfârşit, după ce acesta i-a dat asigurări că îi va păstra secretul, Weil i-a povestit următoarele: un unchi al său era secretarul unui club de multimilionari. Cu zece ani înainte, aceştia cumpăraseră ieftin o cabană de vânătoare în statul Michigan. Nu folosiseră cabana de câţiva ani, aşa încât deciseseră s-o vândă şi i-au cerut unchiului lui Weil să obţină cât putea obţine şi să încheie tranzacţia. Din anumite motive – motive serioase şi personale – unchiul ţinea să le plătească o „poliţă” acestor domni şi acum sosise ocazia potrivită. Voia să vândă cabana cu treizeci şi cinci de mii de dolari unui cumpărător de paie, pe care trebuia să-l găsească Weil însuşi. Foştii proprietari erau prea bogaţi ca să le pese de o asemenea sumă neînsemnată, drept care omul de paie ar fi revândut apoi casa la preţul ei real, de o sută cincizeci şi cinci de mii, iar unchiul, Weil şi acest al treilea partener ar fi împărţit banii revânzării. Totul era legal, iar cauza justă, adică o mică revanşă a unchiului.

  Lui Geezil i s-a trezit interesul – s-a hotărât să fie el acest al treilea partener. Weil a părut să respingă o asemenea idee, dar Geezil ţinea morţiş să participe. Tentaţia unui profit substanţial şi emoţia aventurii îl atrăgeau irezistibil: a muşcat din momeală, Weil i-a explicat că trebuia să dea cei treizeci şi cinci de mii de dolari, preţul cabanei, pentru ca afacerea să se încheie. Milionar el însuşi, acesta a spus că face rost de bani într-o clipă. Weil i-a mai temperat entuziasmul şi a spus că îi va aranja o întâlnire cu unchiul şi milionarii la Galesburg, în statul Illinois. Zis şi făcut.

  În trenul către Galesburg, Geezil l-a cunoscut pe unchi – un bărbat impozant şi serios – cu care a discutat, plin de interes, întreaga afacere. Weil mai adusese pe cineva, o matahală pe nume George Gross; a explicat că era şi antrenor de box, iar Gross, unul dintre luptătorii lui cei mai promiţători; îl luase cu el ca să fie sigur că, lăsat de capul lui, nu s-ar antrena aşa cum trebuie şi şi-ar ieşi din formă. Gross nu prea arăta a viitor campion – avea părul cărunt şi burtă, dar Geezil era prea prins de emoţia afacerii ca să mai fie atent la amănunte.

  Ajunşi la Galesburg, Weil şi unchiul său s-au dus imediat să-i caute pe milionari. Geezil a rămas la hotel, împreună cu Gross, care şi-a