Ea citi în ochii lui Ludolf un fel de groază. Acesta respira sacadat și evident se lupta cu sine însuși.

— Ce fel de persoană este aceasta? întrebă el.

— Aș prefera să nu îmi mai puneți întrebări despre asta, ripostă Helene, decisă să se opună oricăror alte investigații.

El dădu din cap și cedă.

— Bine. Nu mai pun întrebări. Dar cum credeți dumneavoastră că vom putea face asta?

— Mă gândesc ca respectiva persoană să vină la o anumită oră într-un anumit loc, iar dumneavoastră să o luați de acolo. Veți aranja tot ce este de aranjat și când persoana ajunge în Brazilia, mă anunță telefonic. Imediat ce voi afla că totul s-a desfășurat cum am convenit, puteți să îmi cereți mâna. Helene îl fixă cu privirea și adăugă: Asta ar fi propunerea pe care v-o fac eu dumneavoastră.

Se lăsă o tăcere lungă, apoi trupul strâmb al lui Ludolf von Argensleben fu parcă scuturat de un șoc și acesta declară hotărât:

— Considerați că ați făcut-o.

•••

Când urcase ultima oară într-un tren, cu o valiză în mână? Eugen Lettke nu își mai amintea. Compartimentul unde avea loc era gol. Își puse bagajul în plasa pentru bagaje și se așeză lângă fereastră.

Dar nu a rămas singur. Chiar înainte ca trenul să se pună în mișcare, în compartiment năvăliră trei soldați cu bagaje voluminoase și chipuri încruntate. Fără să țină cont că îl deranjau, au sărit toți la fereastră făcând semne mamelor lor și fetelor, până când trenul părăsi gara și zona în care se mai vedeau pagubele produse de bombardament. Apoi s-au așezat, au schimbat morocănoși câteva cuvinte și a rămas fiecare cu gândurile lui. Unul dintre ei scoase un sandviș care duhnea a caltaboș și l-a devorat aproape pe nemestecate.

Pe drum, Eugen Lettke privi pe fereastră peisajul cenușiu și rece sub cerul cenușiu și rece, care cu norii lui parcă cimentați semăna cu un capac de sicriu. Dispăruseră toate culorile din lume, mai rămăseseră doar negrul, albul și cenușiul, doar contururi.

Se gândi apoi la Berlin, la ordinul de concentrare din buzunar și la Lugerul 08 încărcat din valiză, și i se păru că este cel mai singur om din lume. Încuind ușa casei în urma lui, în această dimineață devreme, își părăsea viața de până acum, plecase pur și simplu și nimeni nu știa unde se afla, încotro se îndrepta, ce intenționa să facă și de fapt astea nici nu interesau pe nimeni.

•••

Dar Eugen Lettke se înșela. Niciun om nu știa unde se afla el, dar știa o imensă așa-numită „rețea pseudoneuronală”, un complex de computere din Berlin-Lichtenberg. Acestui spirit mecanic îi atrăsese atenția un complex neobișnuit de acțiuni: cineva trimisese prin poșta electronică patru mesaje identice secretarelor Führerului și puțin mai târziu rezervase o cameră într-unul dintre cele mai luxoase hoteluri din capitala Reichului, precum și bilete de tren pentru călătoria la Berlin. Rezervarea camerei era doar pentru o noapte, respectiva persoană urmând să plece peste trei zile pe front, dar pentru cele trei zile nu mai făcuse nicio rezervare.

Această combinație de informații fusese extrasă de computere din imensul flux de date și calificată ca neobișnuită, fără a se fi apreciat în ce măsură era neobișnuită. Asta urma să mai dureze.

•••

Berlinul i se părea schimbat, dar nu putea spune în ce fel. Întreg orașul mirosea a război. Chipurile oamenilor întâlniți erau lipsite de expresie, ochii acestora își pierduseră orice strălucire, mișcările lor erau nesigure. Multe vitrine erau acoperite cu scânduri, pe care erau anunțuri scrise pe spatele unor reclame vechi. Astăzi: cartofi, ceapă, mere! Cartofii și ceapa fuseseră apoi șterse.

Metroul mai circula, dar era plin cu bărbați vârstnici și femei purtând paltoane ca de uniformă. Fiecare părea că respira ușor, încordat și ciudat de absent, de parcă doar trupul era acolo, iar sufletul pe front, pentru a lupta, pentru a ajuta la obținerea victoriei, pentru ca teama să se sfârșească odată.

La hotelul Kaiserhof totul era la fel de minunat ca înainte, cel puțin la prima vedere. Dar Lettke băgă de seamă că era doar de fațadă, un decor susținut cu greu. Balustradele aurite ale scărilor erau parcă mai puțin strălucitoare decât data trecută, covoarele erau mai uzate, zâmbetul angajaților mai forțat, de parcă aceștia ar fi încercat să își ascundă foamea, în vreme ce le serveau masa clienților.

Dar poate că toate acestea erau doar în închipuirea lui.

În orice caz totul mergea bine. La recepție a fost salutat cu amabilitate, i s-au înmânat cheile și un băiat zelos i-a dus bagajul în cameră, unde chiar îl aștepta o sticlă de șampanie într-o frapieră, cu două cupe.

Când rămase în sfârșit singur și putu să se uite în jur în liniște, fu aproape șocat de cât de puțin se schimbase camera. Gâtul sticlei de șampanie era înclinat în aceeași direcție, pernele erau aranjate la fel și scaunele, ba chiar și florile din glastră erau aceleași! O lungă și derutantă clipă i se păru că Cäcilia urma să iasă din baie, pentru ca el să își anuleze eșecul de atunci.

Firește că nu se întâmplă asta. El oftă, își scoase paltonul și îl agăță de un cârlig aurit aflat lângă ușă. Apoi destupă șampania, își umplu un pahar, se așeză pe același scaun pe care stătuse odinioară și bău.

Deci aici se întâmplase. Ciudat. Când reținuse camera, i se păruse o idee bună, dar acum cu greu își aminti cu ce speranțe o făcuse. Speranțe oricum neîmplinite.

Cum de altfel i se întâmplase de atâtea ori în viață.

Își umplu iarăși paharul, închise ochii și încercă să recheme amintirea din acea după-amiază. Amintirea Cäciliei, care se dezbrăcase în fața lui. A corpului ei gol. A modului în care o legase în pat.

Și a momentelor dinaintea acelei zile, când doar gândul la ceea ce va face cu ea îl excitase atât de mult.

Dar nimic din acestea nu putu simți cu adevărat.