Astfel cuprinşi de derută, îndată au şi pornit a face cale întoarsă şi a se împrăştia în modul cel mai laş cu putinţă, compromiţând soarta armatei lor. Căci cei care îi puseseră pe fugă au dat năvală pe la spate asupra infanteriei, nimicind-o, iar pe ei trecându-i prin sabie.

  Pompei, care comanda celălalt flanc al armatei, văzându-şi cavaleria distrusă şi în plină dezordine, nu a mai fost el însuşi şi nici nu şi-a mai amintit că era Pompei cel Mare, ci semănând cu un om pe care zeii îl văduviseră de raţiune, s-a retras în cortul său fără să spună o vorbă şi a rămas acolo, să aştepte ce mai avea să se întâmple, până când din întreaga sa armată s-a ales praful.

  VIAŢA LUI IULIUS CEZAR, PLUTARH, CIRCA 46 -120 D. HR.

  Bismarck ştia că trebuia să vorbească cu regele înainte de a fi prea târziu. Îşi dădea seama că făcuse o gafă şi că ar fi fost mai bine să-şi mai fi domolit avântul verbal. Totuşi, gândindu-se la strategia sa, a decis să nu îşi ceară scuze, ci să facă exact contrariul, îl cunoştea bine pe rege.

  Când s-au reîntâlnit, după cum era şi de aşteptat, Wilhelm a venit „montat” de regină. A vorbit din nou despre teama sa de ghilotină, dar Bismarck a răspuns astfel: „Da, atunci, o să fim morţi. Tot trebuie să murim, mai devreme sau mai târziu, şi ar putea exista, oare, o moarte mai vrednică de respect? Eu s-ar cuveni să mor luptând pentru cauza regelui şi stăpânului meu. Majestatea voastră ar muri pecetluind cu propriul său sânge drepturile regeşti ce i-au fost date prin graţia divină. Între eşafod şi câmpul de luptă nu există nici o deosebire când este vorba despre jertfirea trupului şi a vieţii în numele drepturilor dăruite prin graţia lui Dumnezeu!” Şi a continuat pe acelaşi ton, făcând apel la simţul onoarei regelui şi la măreţia misiunii sale de comandant suprem al armatei. Cum şi-ar putea îngădui suveranul să se lase influenţat de unul şi de altul? Nu era, oare, onoarea Germaniei mai presus de ciorovăielile asupra unor cuvinte? Bismarck nu numai că şi-a convins regele să ţină piept atât reginei, cât şi parlamentului, ci l-a determinat să fie de acord şi cu modernizarea şi mărirea efectivelor armatei – visul şi scopul dintotdeauna al cancelarului.

  Comentariu.

  Bismarck ştia că regele se simţea dominat de cei din jur. Ştia că primise o educaţie milităroasă, că i se insuflase un profund cult al onoarei şi că se jena de docilitatea cu care se comporta în faţa reginei şi a miniştrilor săi. Wilhelm nutrea aspiraţia tainică de a fi un rege mare şi puternic, dar nu îndrăznea să-şi manifeste ambiţia de teamă că ar putea sfârşi asemenea lui Ludovic al XVI-lea. Dacă etalarea curajului ascunde uneori timiditatea, timiditatea sa ascundea nevoia de a-şi demonstra curajul şi de a le arăta tuturor cine este el de fapt.

  Cancelarul intuise dorul de glorie din spatele aparenţei pacifiste a regelui, astfel încât i-a exploatat nesiguranţa de sine, manevrându-l şi silindu-l să se angajeze în trei războaie şi, ulterior, în întemeierea imperiului german. Timiditatea este una dintre slăbiciunile cel mai lesne de manipulat. Sfioşii tânjesc adeseori să fie contrariul a ceea ce sunt – adică, să urmeze modelul lui Napoleon. Le lipseşte, însă, forţa interioară. În esenţă, poţi să fii tu Napoleonul lor şi să-i împingi la fapte cutezătoare, care să slujească scopurilor tale, dar, în acelaşi timp, să îi facă dependenţi de tine. Nu uita: caută contrariul a ceea ce se vede şi nu te lua niciodată după aparenţe.

  Imagine:

  Şurubul. Duşmanul tău are secrete bine păzite şi gânduri ascunse. Dar acestea ies la iveală fără ca el să-şi dea seama. Undeva, există întotdeauna un punct slab, moale – în creştet, în inimă, în vintre. O dată ce l-ai găsit, apeşi şurubul şi îl învârţi cum vrei.

  Ultimul cuvânt:

  Descoperă punctul slab al fiecăruia. Aceasta este arta de a-i îmboldi voinţa la acţiune. Este nevoie mai degrabă de iscusinţă decât de hotărâre. Trebuie să ştii cum să îl iei pe orice om în parte. Fiece act de voinţă are o cauză care depinde de înclinaţia [fiecăruia]. Toţi oamenii sunt idolatri, unii [idolatrizează] faima, alţii, interesul propriu, cei mai mulţi, plăcerea. Iscusinţa constă în a cunoaşte aceşti idoli, pentru a te folosi de el. Dacă afli motivul de căpetenie al [acţiunilor] unui om, este ca şi cum ai deţine cheia voinţei lui. (Baltasar Gracián, 160l- 1658)

  CONTRAARGUMENT.

  Exploatarea slăbiciunilor omeneşti comportă un pericol semnificativ: poţi declanşa ceva ce nu vei mai reuşi să ţii sub control.

  În jocurile puterii, ai mereu în vedere perspectiva şi îţi calculezi planul cu câteva etape înainte. În plus, profiţi de faptul că alte persoane sunt mult mai emotive decât tine şi nu se dovedesc capabile de o asemenea clarviziune. Dacă, însă, te joci cu vulnerabilitatea lor, adică tocmai cu aria asupra căreia sunt cel mai puţin în stare să-şi exercite controlul, rişti să dezlănţui emoţii ce ar putea să-ţi strice proiectele. Când îi mâni pe timizi să se lanseze în acţiuni cutezătoare, adeseori merg prea departe; când răspunzi nevoii lor de atenţie sau recunoaştere, constaţi că aşteaptă de la tine cu mult mai mult decât vrei să le oferi. Elementul de neajutorare şi infantilism pe care mizezi se poate întoarce împotriva ta.

  Cu cât punctul vulnerabil are o natură mai profund emoţională, cu atât şi pericolul este mai mare. Fii, aşadar, pe deplin conştient de limitele acestui joc cu slăbiciunile şi nu te lăsa îmbătat de controlul pe care simţi că îl ai asupra victimelor tale. Nu uita că ceea ce trebuie să te intereseze este puterea, nu unul singur dintre aspectele ei, adică bucuria de a stăpâni.

  LEGEA.

  POARTĂ-TE REGEŞTE ŞI VEI FI TRATAT CA UN REGE.

  ARGUMENT.

  Adesea, felul în care eşti tratat