depinde chiar de ţinuta şi de stilul tău: privind lucrurile în perspectivă, un aer de simplitate „populară” va face oamenii să nu te mai respecte. Un monarh se respectă pe sine şi îşi atrage respectul tuturor. Comportându-te regeşte şi arătând că ai deplină încredere în propria ta putere, creezi impresia că eşti destinat să porţi coroană.

  ÎNCĂLCAREA LEGII.

  În iulie 1830, la Paris a izbucnit o mişcare revoluţionară care i-a impus regelui Carol al X-lea să abdice. S-a creat o comisie, formată din autorităţile cele mai importante ale ţării, iar această comisie s-a reunit pentru a alege un succesor. Omul asupra căruia s-au oprit a fost Ludovic-Filip, ducele de Orléans.

  Încă din capul locului, lucrurile erau clare: Ludovic-Filip avea să fie un cu totul alt soi de rege, nu numai din cauză că provenea dintr-o altă ramură a familiei regale sau că nu moştenise coroana, ci o primise din partea unei comisii, aspect ce îi punea sub semnul îndoielii legitimitatea. Era vorba mai degrabă de faptul că nu putea suferi ceremoniile şi protocolul pompos ale curţii. Număra mai mulţi prieteni în rândul bancherilor decât al aristocraţilor, iar stilul său nu avea să creeze o nouă domnie, cum făcuse Napoleon, ci să diminueze prestigiul monarhiei, pentru a-l apropia de oamenii de afaceri şi de restul clasei de mijloc care îl chemaseră pe tron. Aşa se face că simbolurile asociate cu numele lui Ludovic-Filip nu sunt sceptrul, nici coroana, ci pălăria cenuşie şi umbrela cu care se plimba foarte mândru, pe străzile Parisului, de parcă ar fi fost un burghez oarecare, ieşit să ia aer. Când l-a invitat la palat pe James Rothschild, cel mai mare bancher al Franţei, regele l-a tratat ca pe un egal şi, spre deosebire de oricare dintre înaintaşii săi, nu numai că a discutat cu el despre afaceri, dar nu a discutat despre nimic altceva, fiindcă banii îi plăceau, îl interesau şi îşi adunase deja o avere uriaşă.

  Să nu îţi pierzi niciodată respectul de sine şi nici să nu fii prea familiar cu tine însuţi atunci când eşti singur. Fă-ţi din însăşi integritatea ta unica măsură a rectitudinii şi fii mai îndatorat severităţii propriei tale judecăţi despre tine însuţi decât tuturor preceptelor din afară. Renunţă la purtarea necuviincioasă mai degrabă din respect faţă de propria ta virtute decât faţă de asprimea unei autorităţi exterioare. Străduieşte-te să-ţi nutreşti respect şi admiraţie, şi nu vei avea nevoie de acel mentor imaginar de care vorbea Seneca.

  BALTASAR GRACIÁN, 1601 – 1658

  Pe măsură ce continua să domnească, „regele-burghez” a ajuns să-şi atragă dispreţul poporului. Aristocraţiei îi venea greu să suporte un monarh atât de puţin regesc şi, după câţiva ani, i-a devenit ostilă. Între timp, din ce în ce mai numeroasa categorie a săracilor, inclusiv radicalii care îl alungaseră pe Carol al X-lea, nu găseau nici o satisfacţie în a avea un conducător care nici nu se comporta ca un rege, nici nu guverna ca un om din popor. Bancherii, faţă de care Ludovic-Filip era cel mai apropiat, nu au întârziat să-şi dea seama că ei, şi nu el, domneau asupra ţării şi au început să-l trateze, la rândul lor, cu un dispreţ crescând. Într-o zi, la plecarea într-o excursie cu trenul organizată pentru familia regală, James Rothschild l-a mustrat cu asprime, în public, din cauză că întârziase. Cândva, regele făcuse senzaţie purtându-se cu bancherul de parca i-ar fi fost un egal – acum bancherul se purta cu regele de parcă acesta i-ar fi fost inferior.

  Până la urmă, revoltele lucrătorilor care îl înlăturaseră pe predecesorul lui Ludovic-Filip au reizbucnit, iar regele le-a reprimat în forţă. Dar ce anume apăra el, oare, cu atâta brutalitate? Nu instituţiile monarhiei, pe care le dispreţuia; nici democraţia republicană, a cărei instaurare o împiedica tocmai prezenţa sa. Se pare că îşi apăra propria avere şi averile bancherilor – fapt ce nu era deloc de natură să le inspire cetăţenilor loialitate.

  Pe la începutul anului 1848, francezii din toate clasele sociale au început să umple străzile, demonstrând pentru obţinerea reformei electorale, care trebuia să asigure democratizarea reală a ţării. În cursul lunii februarie, manifestaţiile au luat un caracter violent. Ca să potolească gloata, Ludovic-Filip l-a demis pe primul-ministru şi l-a numit în locul acestuia pe un liberal. Efectul a fost exact contrariul celui scontat: poporul simţise că poate exercita presiuni asupra regelui. Revoltele s-au transformat într-o revoluţie în toată puterea cuvântului, cu focuri de armă şi străzi blocate cu baricade.

  În noaptea de 23 februarie, mulţimea de parizieni a înconjurat palatul. Cu o grabă ce a cuprins pe toată lumea, Ludovic-Filip a abdicat în aceeaşi seară şi a fugit în Anglia. Nu lăsase nici un succesor şi nici măcar nu recomanda pe vreunul – „guvernarea” sa şi-a făcut bagajele şi a dispărut ca un circ care îşi strânge cortul şi pleacă din oraş, iar în dimineaţa următoare nu se mai vede decât un loc viran.

  Comentariu.

  Ludovic-Filip a risipit în mod conştient aura cvasimagică ce îi înconjoară firesc pe regi şi pe ceilalţi lideri. Bătându-şi joc de simbolismul măreţiei, credea că pregăteşte zorii unei lumi noi, în care conducătorii ar trebui să se comporte şi să trăiască la fel ca cetăţenii obişnuiţi. Avea dreptate – acea nouă lume lipsită de regi şi de regine stătea, într-adevăr, să se nască, dar se şi înşela anticipând o schimbare în dinamica puterii.

  La început, pălăria şi umbrela regelui burghez i-au amuzat pe francezi, însă, curând, au devenit enervante. Poporul ştia că, în realitate, Ludovic-Filip nu semăna deloc cu oamenii de rând, că pălăria şi umbrela erau simple şmecherii menite să-i încurajeze în fantezia că, brusc, ţara evolua spre egalitarism. În ciuda acestui fapt, deosebirile dintre bogaţi şi săraci nu fuseseră niciodată mai profunde. Francezii aşteptau din partea conducătorului lor să joace un pic de teatru, să fie întrucâtva un personaj. Chiar un radical ca Robespierre, care s-a aflat pentru scurt timp la putere, în vremea Revoluţiei franceze, cu cincizeci de ani înainte, înţelesese aceasta, iar