Napoleon, cel ce transformase republica revoluţionară în regim imperial, avea în sânge certitudinea nevoii psihologice de spectacol a supuşilor săi. Într-adevăr, îndată ce Ludovic-Filip a ieşit din scenă, francezii şi-au dat pe faţă dorinţa de care erau animaţi: l-au ales preşedinte pe strănepotul lui Napoleon. Omul era, practic, un necunoscut, dar ei sperau că avea să re-creeze aura de putere a marelui împărat, ştergând amintirea penibilă a „regelui burghez”.

  Oamenii puternici simt uneori tentaţia de a trece drept inşi obişnuiţi, încercând să întreţină iluzia că, între ei şi supuşii sau subalternii lor nu există nici un fel de diferenţă. Numai că cei pe care asemenea gesturi false sunt menite să-i impresioneze îşi dau repede seama despre ce este vorba. Înţeleg bine că nu li se acordă mai multă putere, ci se construieşte doar aparenţa că ei ar deveni părtaşi la destinul celor puternici. Singurul fel de a fi „popular” care a dat rezultatele dorite a fost acela adoptat de Franklin D. Roosevelt: preşedintele împărtăşea valorile şi idealurile cetăţenilor de rând, rămânând totuşi, în inima sa, un patrician. Roosevelt nu a încercat niciodată să estompeze distanţele.

  Liderii care cedează tentaţiei de a o face şi uzează de false atitudini amicale îşi pierd treptat capacitatea de a inspira loialitate, teamă sau iubire. În locul acestora, nu trezesc decât dispreţ. Ca şi Ludovic-Filip, se dovedesc nedemni până şi de a sfârşi sub cuţitul ghilotinei – tot ceea ce le mai stă în putere să facă este să dispară, pur şi simplu, în întunericul nopţii, ca şi cum nu ar fi existat vreodată.

  RESPECTAREA LEGII.

  Pe când Cristofor Columb se străduia să găsească banii necesari finanţării legendarelor sale călătorii, mulţi din anturajul său îl credeau provenit din aristocraţia italiană. Această impresie şi-a croit drum spre posteritate printr-o biografie scrisă după moartea exploratorului de fiul acestuia, care l-a descris drept descendentul unui conte Colombo, de la Castel-Cuccaro, din Montferrat. Acest Colombo era, zice-se, urmaşul legendarului general roman Colonius, iar doi dintre verii săi primari se trăgeau în linie directă dintr-un împărat bizantin. Într-adevăr, un arbore genealogic remarcabil. Numai că totul era o strălucitoare fantezie. Columb fusese fiul lui Domenico Colombo, un umil ţesător care, mai târziu, a ajus să-şi câştige pâinea vânzând brânză.

  Însuşi exploratorul a creat mitul originii sale nobile, întrucât simţise de timpuriu că era un ales al destinului, născut pentru fapte mari şi că această chemare îi conferea un fel de sânge regesc. Ca urmare, se purta ca un senior de seamă. După o carieră liniştită de negustor pe o corabie comercială, Columb a părăsit Genova natală şi s-a stabilit la Lisabona. Aici, dându-se drept descendent al unor aristocraţi, a intrat, prin căsătorie, într-o familie cu adevărat nobilă, care era în relaţii apropiate cu casa regală portugheză.

  Prin mijlocirea socrilor, a reuşit să pătrundă până la regele Joăo al II-lea, căruia i-a înmânat o petiţie prin care cerea să i se acorde fonduri pentru finanţarea unei expediţii spre vest, în căutarea unei rute mai scurte către Asia. În schimbul promisiunii că orice eventuală descoperire avea să fie făcută în numele regelui, pretindea să i se recunoască anumite drepturi: titlul de „Mare Amiral al Mării Oceanice”, funcţia de vicerege al teritoriilor descoperite şi zece la sută din comerţul viitor cu acele teritorii. Toate drepturile urmau să fie ereditare şi eterne. Columb ridicase aceste pretenţii cu toate că mai înainte nu fusese decât un simplu negustor, că nu ştia mai nimic despre navigaţie, nu avea idee despre orientarea pe mare şi nu condusese niciodată, nici măcar un grup restrâns de oameni. Pe scurt, nu dispunea în nici un fel de competenţa necesară pentru a realiza ceea ce îşi propunea să realizeze. Mai mult, petiţia nu cuprindea nici o precizare referitoare la modul concret de înfăptuire a acestui plan – totul se rezuma la promisiuni vagi.

  Când Columb şi-a terminat peroraţia, Joăo al II-lea a zâmbit şi a declinat, politicos, oferta, lăsând totuşi ceva loc pentru speranţă. În acest moment, genovezul trebuie să fi sesizat un lucru pe care nu avea să-l mai uite niciodată: deşi regele îi refuzase cererile, îl tratase ca şi cum avusese tot dreptul să le emită. Nici nu râsese de el, nici nu-i pusese la îndoială originea şi statutul social. De fapt, monarhul fusese impresionat de îndrăzneala acestor pretenţii şi, după toate aparenţele, compania unui om care acţiona cu atâta încredere în sine îl făcuse să se simtă bine. Audienţa trebuie să-l fi convins pe Columb că instinctul său nu se înşela: pretinzând luna de pe cer îşi ridicase propria valoare, întrucât regele trebuie să se fi gândit că, în afară de cazul când nu era în toate minţile, ceea ce nu părea a fi adevărat, acest om pesemne că merita cele cerute.

  Câţiva ani mai târziu, Columb s-a mutat în Spania. Folosindu-se de relaţiile din Portugalia, a pătruns şi aici în cercurile înalte de la curte, obţinând subsidii de la bancheri iluştri şi stând la masă alături de prinţi şi de duci. Le-a repetat tuturor cererea de a-i finanţa expediţia către vest şi de a i se garanta privilegiile pe care i le pretinsese şi lui Joăo al II-lea. Unii, cum ar fi influentul duce de Medina, doreau într-adevăr să-l ajute, dar nu erau în măsură să-i acorde titlurile şi drepturile solicitate. Columb, însă, nu s-a dat bătut. Curând, şi-a dat seama că singura persoană în stare să i le satisfacă era regina Isabella. În 1478, a reuşit, în sfârşit, să fie primit în audienţă şi, deşi nu a putut s-o convingă să-i sprijine financiar călătoria, i-a cucerit simpatia şi a devenit un oaspete frecvent al palatului.

  În 1492, spaniolii au izbutit, în cele din urmă, să-i alunge pe invadatorii mauri, care cu câteva secole înainte se înstăpâniseră peste anumite zone ale ţării. O dată ce vistieria nu mai era apăsată de costisitoarea povară a războiului, Isabella a fost în măsură să-l ajute pe prietenul său, exploratorul, şi a hotărât să plătească pentru trei corăbii, cu tot cu materialul, simbria