a-ţi sublinia statutul aparte este să fii întotdeauna plin de demnitate, indiferent de împrejurări. Ludovic-Filip nu crea impresia că s-ar deosebi de oamenii obişnuiţi – era regele-bancher. În clipa în care supuşii au devenit ameninţători, a cedat. Lumea i-a simţit slăbiciunea şi s-a năpustit asupra lui. Lipsit de demnitatea regală şi de fermitatea ţelurilor sale, Ludovic-Filip părea un impostor, iar coroana i s-a rostogolit de pe cap.

  HIPPOCLEIDES LA SICYON.

  Cu generaţia ce a urmat, familia a devenit mult mai celebră ca înainte, datorită distincţiei aduse de Cleisthenes, stăpânul Sicyonului. Cleisthenes [.] avea o fiică, Agarista, pe care ţinea să o mărite cu omul cel mai bun din întreaga Grecie. Astfel, în timpul Jocurilor olimpice, la care câştigase el însuşi întrecerea carelor, a anunţat în faţa tuturor că orice grec ce se socotea demn să devină ginerele lui Cleisthenes trebuia să vină la Sicyon în răstimp de şaizeci de zile – sau mai înainte, dacă dorea – căci el plănuia ca, într-un an de la cea de-a şaizecea zi, să-şi logodească fata cu bărbatul care avea să-i fie soţ.

  Cleisthenes pusese să i se facă o pistă de întrecere pentru alergări şi o arenă pentru lupte, anume în acest scop şi, pe dată, peţitorii au şi început să sosească – toţi grecii din naştere, care, fie după părerea celor ce îi ştiau, fie a lor înşile, aveau cu ce să se mândrească. [.] întâi şi-ntâi, Cleisthenes i-a luat pe fiecare [dintre numeroşii peţitori] pe rând, ca să le afle numele, cetatea de baştină şi înrudirile; apoi i-a găzduit în casa lui vreme de un an, ca să-i cunoască bine, stând de vorbă cu ei, uneori cu câte unul, alteori, cu toţi laolaltă şi punându-i la încercare, ca să le vadă însuşirile bărbăteşti şi firea, învăţătura şi buna creştere. [.] Dar cea mai însemnată dintre încercările toate era purtarea la cină. Şi aşa au mers lucrurile pe tot timpul şederii lor la Sicyon [iar gazda] i-a tratat cum nu se poate mai bine, Dintr-o pricină sau alta, lui Cleisthenes i-au plăcut cel mai mult cei doi atenieni, iar dintre ei a ajuns să-l prefere pe Hippocleides, fiul lui Tisandnt. [.)

  În sfârşit, a sosit şi ziua fixată pentru logodnă şi Cleisthenes trebuia să anunţe pe cine alesese. A sărbătorit evenimentul jertfind o sută de boi şi apoi a oferit un mare ospăţ, la care au fost poftiţi nu numai peţitorii, ci toţi cetăţenii de vază din Sicyon. Când banchetul a luat sfârşit, peţitorii au început să se întreacă la cântări şi la vorbirea aleasă. În amândouă aceste întreceri, Hippocleides a fost acela care s-a dovedit de departe cel mai redutabil concurent, până când, la urmă, cum lumea bea din ce în ce mai mult vin, i-a cerut flautistului să-l cânte şi a prins să danseze pentru propria sa desfătare. Cleisthenes, însă, care stătea şi îl privea dansând, a început să nutrească îndoieli serioase în legătură cu tot ceea ce se petrecea. Îndată, după ce şi-a tras sufletul o clipă, Hippocleides a trimis să i se aducă o masă. Masa i-a fost adusă, iar Hippocleides s-a suit pe ea şi s-a pornit să danseze, mai întâi câteva dansuri laconiene, pe urmă altele din Atlica şi, la sfârşit, s-a aşezat în cap, bătând tactul cu picioarele în aer. Dansurile laconiene şi din Africa fuseseră executate destul de prost, dar Cleisthenes, cu toate că nu putea să sufere gândul de a avea un astfel de ginere, s-a stăpânit şi a izbutit să-şi reţină izbucnirea de mânie; când, însă, l-a văzut pe Hippocteides bătând tactul cu picioarele în aer, nu a mai răbdat.

  „Fiu ai lui Tisandru”, a strigat el, „prin ţopăială ţi-ai pierdut mireasa!”

  ISTORII, HERODOT, SECOLUL AL V-LEA Î. HR.

  Purtarea regească nu trebuie confundată cu aroganţa. Aroganţa poate părea un atribut firesc al unui rege, dar, de fapt, trădează nesiguranţa de sine – este exact contrariul ţinutei regale.

  Haile Selassie, care a condus Etiopia timp de vreo patruzeci de ani, începând din 1930, a fost cândva un tânăr numit, pe atunci, Lij Tafari. Se născuse într-o familie nobilă, dar nu avea o şansă reală de a ajunge la domnie, pentru că se aflau mulţi înaintea sa pe lista succesorilor îndreptăţiţi să moştenească tronul monarhului Menelik al II-lea. Cu toate acestea, de pe când era mic, Lij Tafari a dovedit o încredere în sine şi o ţinută plină de prestanţă care îi surprindeau pe cei din jur.

  La vârsta de paisprezece ani, Tafari a fost dus să trăiască la curte, unde a ştiut imediat să-i facă o impresie deosebită lui Menelik şi a devenit favoritul acestuia. Stăpânirea de sine în situaţiile dificile, răbdarea şi siguranţa calmă ale tânărului i-au atras admiraţia şi preţuirea regelui. Ceilalţi nobili de vârsta lui, aroganţi, fanfaroni şi invidioşi, îşi făcuseră un obicei din a-l ataca pe acest adolescent pirpiriu şi studios. Nu se supăra niciodată – ar fi însemnat să se arate nesigur de sine, postură la care nu îşi îngăduia să se coboare. Încă de pe atunci, mulţi presimţeau că, într-o zi, tânărul va ajunge sus de tot, întrucât se comporta ca şi cum deja ajunsese.

  După ani de zile, în 1936, când Italia fascistă a ocupat Etiopia, iar el se afla în exil, Tafari, acum numit Haile Sellasie, a luat cuvântul la Liga Naţiunilor ca să pledeze cauza ţării sale. Delegaţii italieni prezenţi în sală l-au copleşit cu interpelări răuvoitoare şi cu insulte vulgare, dar el şi-a păstrat ţinuta demnă, de parcă agresivitatea lor nu l-ar fi afectat câtuşi de puţin. Acest lucru l-a ridicat mult în ochii tuturor şi le-a creat adversarilor săi o imagine încă şi mai proastă. Într-adevăr, demnitatea este, fără excepţie, atitudinea cea mai potrivită ce poate fi adoptată în situaţii dificile: poartă-te ca şi cum nimic nu te tulbură, ca şi cum dispui de tot timpul din lume ca să răspunzi, ulterior, la orice provocări. Este o „poză” extrem de eficace, care dă impresia unei mari forţe interioare.

  Purtarea regească