— Sînteţi cumva tăbăcar? Eu, nu!

— Totuşi, am citit undeva că pieile de bizon netăbăcite se pot păstra în aşa-numitele "caches".

— Aşa, aţi citit? Păi, dac-aţi citit, înseamnă că trebuie să fie adevărat, pentru că tot ceea ce scrie despre Vestul sălbatic e adevărat, colosal de adevărat, nezdruncinat de adevărat, hi-hi-hi-hi! E drept că există aici oameni care vînează animalele pentru pielea lor; am fost şi eu printre ei. Dar noi nu ne ocupăm cu aşa ceva şi nu e cazul să cărăm după noi o piele grea şi mare cît toate zilele.

Pornirăm. Deşi pe jos, am ajuns într-o jumătate de oră la tabăra noastră, situată chiar în apropierea văii unde vînasem primul, mai bine zis, primii doi bizoni din viaţa mea.

Faptul că ne întorceam pe jos, precum şi lipsa calului lui Sam stîrniră senzaţie.

— Am vînat bizoni şi un taur mi-a spintecat calul, lămuri Hawkens.

— Bizoni, bizoni, bizoni! Izbucniră glasuri din toate părţile. Unde?

Spuneţi, unde?

— La jumătate de oră de aici. Am adus o coapsă. Restul vă aparţine.

— Luăm noi restul, nici o grijă! Strigă bucuros Rattler, care se purta ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat între noi. Unde se află?

— Mergeţi călare pe urmele lăsate de noi şi o să-l găsiţi. Doar aveţi şi ochi, dacă nu mă-nşel!

— Cîte exemplare erau?

— Douăzeci.

— Şi cîţi bivoli aţi răpus?

— O bivoliţă.

— Atît? Şi ceilalţi?

— Au luat-o din loc. Căutaţi-i. Eu, unul, nu i-am întrebat pe unde vor să se plimbe, hi-hi-hi-hi!

— O bivoliţă! Doi vînători şi, din douăzeci de capete, împuşcă numai o bivoliţă! Observă cineva cu dispreţ.

— Faceţi mai mult dacă vă ţin curelele, sir! Probabil că i-aţi fi doborît pe toţi şi chiar de două ori pe-atîţia. De altfel, veţi mai găsi acolo o pereche de tauri bătrîni, de cîte două decenii fiecare, împuşcaţi de tînărul nostru gentleman.

— Tauri! Tauri bătrîni! Se auziră exclamaţii. Să tragi în nişte tauri de douăzeci de ani! Numai un greenhorn e capabil de asemenea prostie!

— Mă rog, puteţi să şi rîdeţi, dar mai întîi mergeţi şi vedeţi taurii cu pricina. Aflaţi că greenhorn-ul mi-a salvat viaţa.

— Ei? Cum asta?

Erau curioşi să asculte povestea. Dar Sam le răspunse:

— N-am chef de istorisiri. Să vă spună dînsul dacă vrea. Şi dacă vreţi carne, mergeţi de v-o luaţi.

Soarele dădea în asfinţit. Închipuindu-şi că nici eu n-aveam poftă de taclale, oamenii încălecară şi o luară din loc. Plecară toţi; nimeni nu voia să rămînă. Nu aveau încredere unul în celălalt. În lumea vînătorilor cinstiţi, unde domnesc raporturi amicale, fiece vînat aparţine tuturor; însă acest spirit de echipă lipsea aici. Am aflat pe urmă că, la înapoiere, se aruncaseră cu toţii, ca nişte sălbatici, asupra bivoliţei, încercînd fiecare, cu certuri şi blesteme, să-şi taie o cît mai mare şi mai bună halcă de carne.

Pe cînd erau plecaţi, Sam şi cu mine descărcarăm de pe cal poverile — coapsa de bizon şi harnaşamentul. Apoi mă depărtai cu dereşul meu, ca să-i scot zăbala şi să-l priponesc. Îmi făcui un timp de lucru, pe cînd Sam, dincolo, găsi momentul potrivit să povestească lui Parker şi lui Stone aventura noastră. Între noi se afla un cort. Astfel, colegii nu mă văzură cînd mă apropiai. Din spatele cortului îl auzeam limpede pe Sam:

— Aşa e cum vă spun, puteţi să mă credeţi. Se apucă flăcăul şi se leagă de cel mai mare şi mai puternic dintre tauri. Ei şi îl doboară dintr-un foc ca un vînător de clasa întîi. Fireşte, l-am făcut de uşuratic, l-am şi ocărît. Asta numai aşa, ca să nu şi-o ia în cap. Acum ştiu însă cu cine am de-a face.

— Şi eu, consimţi Stone. Să vedeţi ce westman iese dintr-însul!

— Şi ce repede! Completă Parker.

— Yes! Întări Hawkens. Măi băieţi, aflaţi că e născut pentru aşa ceva. Pe cuvînt că e născut! Şi are nişte muşchi, domnule! N-a tras el deunăzi carul nostru, ăla greu, singur, fără nici un ajutor?! Unde izbeşte, nu mai răsare iarba. Dar îmi făgăduiţi?

— Ce? Întrebă Parker.

— Nici o laudă faţă de el!

— Şi de ce?

— Ca să nu-l apuce fumurile.

— A, nu!

— Ba da! Băiatul e modest, n-am ce zice. Dar nu e bine să-l lauzi pe om în faţă; se strică şi cel mai bun caracter. Să-i spuneţi, ca şi pînă acum, greenhorn. De fapt, chiar şi este, cu toate calităţile sale de westman. Însuşirile trebuiesc dezvoltate, omul trebuie să mai înveţe şi să mai treacă prin multe încercări.

— Totuşi i-ai mulţumit că ţi-a salvat viaţa?

— Nici gînd!

— Zău? Îmi închipui ce părere şi-o fi făcut despre tine!

— Nu-mi pasă de părerea lui, dacă nu mă-nşel. Desigur că mă socoteşte o canalie tîmpită, nerecunoscătoare. Nu face nimic. Principalul e să nu-l apuce ifosele şi să rămînă om. Ca să fiu sincer, zău că-mi venea să-l îmbrăţişez şi să-l sărut!

— Ptiu! Să-l săruţi! Îmbrăţişarea, mai treacă-meargă, dar sărutul...

Asta nu!

— Şi de ce, mă rog? Se indignă Sam.

— Mai întrebi? Nu te-ai uitat niciodată în oglindă? Nu te-ai privit în vreo apă limpede, ca să-ţi admiri graţioasa mutră? Obrazul ăsta, barba şi mai ales nasul! Cui i se năzare, omule, să te sărute pe locul unde s-ar presupune că ai gură? Pentru asemenea ispravă se cere un ins lovit de insolaţie ori cu creierul congelat!

— Hm! Află că e tare drăguţ ceea ce spui. Sînt, va să zică, urît! Şi tu drept cine te crezi? Doar nu-ţi închipui că eşti frumos? Scoate-ţi-o din cap! Îţi dau cuvîntul meu că, dacă ne-am prezenta amîndoi la un concurs de frumuseţe, eu m-aş alege cu premiul întîi, iar tu cu un loz necîştigător, hi-hi-hi-hi! Dar nu de asta-i vorba, ci de greenhorn-ul nostru. N-am găsit cu cale să-i mulţumesc şi nici n-am s-o fac. În schimb, frigem coapsa şi-i dăm porţia cea mai bună. I-o tai cu mîna mea. Merită omul! Iar mîine, ştiţi ce am de gînd?

— Ce? Se interesă Stone.

— Îi fac o mare bucurie.

— Cum anume?

— Îl las să prindă un mustang.

— Te duci după mustangi?

— Păi, am nevoie de un cal. Deocamdată, pentru vînătoare, mi-l împrumuţi pe-al tău.