Cum astăzi s-au ivit bizonii, înseamnă că vin şi mustangii. Cred că ajunge s-o iau călare către prerie, unde am lucrat alaltăieri şi am jalonat drumul. Trebuie să se găsească acolo mustangi; ăştia au obiceiul să iasă în larg.

Plecai de lîngă cort şi, trecînd pe după un tufiş, mă apropiai din cealaltă parte de cei trei vînători. Nu voiam să le dau de bănuit că aş fi ascultat discuţia.

Încinserăm focul, apoi băturăm în pămînt, de ambele laturi, cîte o crăcăna şi sprijinirăm în ele frigarea, de fapt o cracă vînjoasă şi dreaptă. Fîrtaţii înfipseră în ea coapsa de bivoliţă şi Sam Hawkens, cu deosebită măiestrie, porni să răsucească încet şi cu grijă frigarea.

Mă amuzam în taină de înfăţişarea lui caraghioasă.

După ce se întoarseră cu ce mai rămăsese din bivoliţă, Rattler şi ceilalţi ne urmară pilda. Aprinseră cîteva focuri, însă acolo, la ei, lucrurile nu se desfăşurau la fel de paşnic. Fiecare era grăbit să-şi frigă mai repede porţia de carne; se produse înghesuială şi harţă. Pînă la urmă, fură nevoiţi să mănînce carnea pe jumătate crudă.

Mie mi se rezervase într-adevăr bucata cea mai bună; cîntărea pe puţin trei livre şi o mîncai toată. Dar aceasta nu făcu pe nimeni să mă creadă mîncău; dimpotrivă, consumam totdeauna mai puţin ca alţii. Pentru un neiniţiat în materie, ar fi de necrezut ce cantitate uriaşă de carne poate şi chiar trebuie să înghită un westman pentru a-şi demonstra virtuţile.

Hrănindu-se normal, un om are nevoie, în afară de materii anorganice, de anume raţii de albumină şi carbonaţi, pe care şi le procură în cantitate suficientă dacă trăieşte într-o regiune civilizată. Omul din vest, care nu pătrunde sau nu are timp să poposească, uneori luni de zile, într-un ţinut populat, se hrăneşte exclusiv cu carne lipsită de carbonaţi; este deci nevoit să mestece porţii enorme pentru a-şi asigura organismul cu cele necesare. Că astfel consumă prea multă albumină care nu ajută nutriţiei — aceasta îl lasă rece. Am văzut un bătrîn vînător devorînd la prînz nu mai puţin de opt livre de carne şi cînd l-am întrebat dacă e sătul, mi-a răspuns zîmbind:

— N-am încotro, s-a isprăvit carnea. Dacă aţi binevoi să-mi daţi o bucată din porţia dumneavoastră, n-aţi avea mult de aşteptat pînă să dispară.

În timp ce mîneam, westmenii de dincolo discutau despre vînătoarea noastră de bizoni. Părea că, după ce găsiseră hoiturile celor doi tauri, îşi făcuseră cu totul altă idee despre "prostia" ce o săvîrşisem.

A doua zi dimineaţă, mă prefăcui că vreau să încep lucrul. Atunci se apropie de mine Sam:

— Lăsaţi instrumentele, sir. Avem ceva mai interesant de făcut.

— Ce anume?

— O să aflaţi. Pregătiţi-vă, ieşim călare.

— Să ne plimbăm? Întîi munca şi apoi...

— Pshawl Aţi muncit destul. De altfel, cred că pînă la amiază sîntem înapoi. Atunci puteţi, din partea mea, să măsuraţi şi să calculaţi cît vă place.

Îl înştiinţai pe Bancroft şi pornirăm. Pe drum, Sam o făcea pe misteriosul, iar eu simulam că nu ştiu despre ce e vorba. Am parcurs traseul măsurat de noi, pînă am ajuns în preria de care pomenise Sam în ajun.

Să tot fi numărat în lăţime vreo două mile engleze şi de două ori pe-atît în lungime; era înconjurată de coline împădurite. Tăiată de un pîrîu destul de lat, preria nu ducea lipsă de umezeală şi era bogată în ierburi grase. Ieşeai spre nord printr-o mică trecătoare, între doi munţi, iar la sud se întindea o vale. Hawkens se opri pentru cîteva clipe şi măsură întinderea cu ochi scrutători. Apoi ne urmarăm drumul de-a lungul pîrîului, către nord. Deodată, Sam scoase o exclamaţie, îşi struni calul de împrumut, descăleca, trecu apa şi grăbi către un loc unde iarba era călcată. Cercetă locul, se înapoie, urcă din nou în şa şi porni iar, însă nu spre nord, ci cotind în unghi drept; astfel ajunserăm, peste puţin, la marginea de vest a preriei. Aici Sam descăleca şi îşi lăsă calul să pască după ce îl priponi cu grijă. De cînd descoperise urma, nu mai scosese o vorbă. Dar pe chipul lui bărbos răsărise o lumină aidoma soarelui revărsat peste ţinutul acela împădurit, în sfîrşit, mă îndemnă şi pe mine:

— Descălecaţi, sir şi legaţi-vă bine calul! Vom aştepta aici.

— De ce să-l leg? Întrebai eu, deşi cunoşteam motivul.

— Fiindcă altminteri s-ar putea să-l pierdeţi. Am văzut de multe ori cum, în asemenea situaţii, caii o zbughesc.

— Ce fel de situaţii?

— Adică, nu ghiciţi?

— Hm!

— Încercaţi!

— Mustangi?

— Cum de v-aţi gîndit tocmai la mustangi? Întrebă el, cîntărindu-mă din ochi.

— Păi, am citit.

— Ce?

— Dacă nu-i legi bine, caii domesticiţi fug şi se alătură celor sălbatici.

— Dracu' să vă ia! Toate le-aţi citit! Prin urmare, nu-i chip să vă fac o surpriză. De aceea îmi plac oamenii care nu ştiu să citească.

— Ai plănuit vreo surpriză?

— Desigur.

— O vînătoare de mustangi?

— Ei da!

— N-ar fi fost posibil. Surpriza presupune să nu te aştepţi dinainte la ea. Or, dumneata, în orice caz, trebuia să mi-o divulgi încă înainte de apariţia cailor.

— Asta-i drept, hm! Aflaţi că mustangii au şi fost pe-aici.

— Te referi la urme?

— Întocmai. Au trecut ieri. O avangardă. Cum s-ar spune, cercetaşii. Trebuie să ştiţi că animalele astea sînt grozav de deştepte.

Au ofiţeri ca în armată, iar căpetenia e, de obicei, un armăsar încercat, puternic şi curajos. Fie că pasc sau se găsesc în deplasare, herghelia e totdeauna flancată de armăsari; urmează iepele şi abia la mijloc se află mînjii. Asta pentru ca armăsarii să poată apăra mamele şi puii.

V-am mai arătat în cîteva rînduri cum se prinde mustangul cu un lasso. Aţi reţinut?

— Fireşte.

— V-ar plăcea să prindeţi unul?

— Da.

— Atunci, sir, vi se oferă prilejul chiar astăzi, înainte de prînz!

— Mulţumesc. N-am să mă folosesc de ocazie.

— All devils! Pe toţii dracii! De ce nu?

— N-am nevoie de încă un cal.

— Un westman nu se întreabă dacă are sau nu are nevoie de încă un cal!

— Acela nu e un westman cinstit cum mi-l închipui eu.

— Şi, mă rog, cum ar trebui să fie?

— Mi-ai vorbit ieri de vînătorii de stîrvuri, de albii care