ucid în masă bizoni, fără să aibă nevoie de carnea lor. Consider că o asemenea faptă e o fărădelege faţă de animale şi faţă de oamenii roşii cărora li se răpeşte hrana. Eşti de acord?

— Sînt!

— La fel cu caii. Nu vreau să le răpesc libertatea, fără să am conştiinţa că o fac de nevoie.

— Frumos, sir, foarte frumos! Aşa s-ar cuveni să gîndească, să vorbească şi să facă orice om şi creştin. Dar cine v-a spus că trebuie neapărat să capturaţi un mustang, să-i răpiţi libertatea? V-aţi exersat în mînuirea lasso-ului şi e vorba să încercaţi acuma pe viu. Limpede?

— Asta-i cu totul altceva. Sînt de acord.

— Bun. În schimb, pentru mine, lucrul e serios. Trebuie să-mi fac rost de un cal. V-am mai spus-o şi repet: să vă ţineţi bine în şa, să vă struniţi bine calul în clipa cînd lasso-ul se strînge şi urmează smucitura. Dacă nu, veţi fi aruncat din şa, mustangul o ia la goană şi vă trage după el. Atunci vă pomeniţi fără cal şi ajungeţi pedestraş de rînd, cum sînt eu în clipa de faţă.

Ar fi vrut să continue, dar tăcu deodată şi-mi arătă cu mîna defileul dintre cei doi munţi situaţi la capătul nordic al preriei. Apăruse acolo un cal, unul singur, un cal liber. Se plimba încet, fără să se atingă de ierburi, îşi întorcea capul cînd într-o parte, cînd în alta şi trăgea aerul pe nări.

— Îl vedeţi? Şopti Sam.

De emoţie, vorbea în şoaptă, deşi calul nu putea să ne simtă.

— Nu vă spuneam eu că sosesc? Ăla de colo e un cercetaş, care a luat-o înaintea hergheliei pentru a vedea dacă ţinutul e sigur. Viclean armăsar! Cum scrutează şi adulmecă în toate direcţiile! Pe noi nu ne poate auzi, ne bate vîntul în faţă; tocmai de aceea am ales locul acesta.

Deodată, mustangul porni la trap; alergă înainte, o coti la dreapta, pe urmă la stînga şi dispăru în defileul de unde apăruse.

— L-aţi observat bine? Întrebă Sam. Cît de chibzuit se poartă şi cum foloseşte fiecare tufiş sau ridicătură de teren ca să nu fie văzut!

Un cercetaş indian n-ar face-o mai bine.

— Adevărat. Sînt de-a dreptul uluit!

— Acum s-a întors la ai săi, ca să raporteze patrupedului său comandant că nu e nici o primejdie. Dar se înşală, hi-hi-hi-hi! Pun rămăşag că în cel mult zece minute vor fi aici. Băgaţi de seamă! Ştiţi cum o să procedăm?

— Ei?

— Dumneavoastră călăriţi repede înapoi, către ieşirea din prerie şi aşteptaţi acolo. Iar eu o iau călare în jos şi mă ascund în pădure.

Cînd soseşte herghelia, o las să treacă şi mă reped apoi pe urmele ei.

Atunci caii o vor lua la goană înspre dumneavoastră; ieşiţi deci la iveală şi mustangii fug îndărăt, în direcţia mea. Îi hăituim aşa încolo şi încoace, pînă ce ne alegem doi cai din cei mai buni; pe aceştia îi prindem; îl păstrez pe cel care mi-o plăcea mai mult, iar celuilalt îi dăm drumul. Sîntem înţeleşi?

— Nu mă pricep deloc la vînătoarea de cai; în schimb, dumneata eşti meşter, deci trebuie să-ţi execut întocmai poruncile.

— Well, aveţi dreptate. Am ţinut destui mustangi între coapsele mele; i-am strunit şi stăpînit; pot spune că n-aţi nimerit-o rău zicîndu-mi "meşter". Şi acum, plecaţi de-aici, altminteri trece timpul şi noi nu am ajuns încă la faţa locului.

Încălecarăm din nou şi o pornirăm în direcţii diferite; el spre nord, eu spre sud, pînă la intrarea prin care pătrunsesem în prerie. Cum doborîtorul meu de urşi era prea greoi pentru acţiunea ce ne aştepta, stînjenindu-mi mişcările, m-aş fi lipsit deocamdată de el; dar citisem şi auzisem că un westman serios se desparte numai atunci de puşca lui cînd e absolut sigur că nu-l pîndeşte nici un pericol.

Ceea ce, evident, nu era cazul. În orice clipă se putea ivi un indian sau o sălbăticiune; îmi păstrai de aceea puşca, strîngîndu-i cureaua ca să nu mă lovească în timpul mersului.

Acum aşteptam cu înfrigurare apariţia cailor. Mă oprisem la marginea preriei, lîngă pădure, legasem capătul lasso-ului de oblînc şi laţul mi-l aşezasem dinainte, ca să-l am la îndemînă.

Hotarul de jos al preriei era atît de departe, încît din locul unde mă aflam n-aş fi putut zări apariţia mustangilor. Animalele nu puteau să intre în cîmpul meu vizual decît după ce Sam i-ar fi gonit spre mine.

Nu trecu nici un sfert de oră şi zării în depărtare o mulţime de puncte negre care se îngroşau repede în timp ce urcau panta. Mai întîi de mărimea unor rîndunele, păreau să capete pe rînd dimensiunile unor pisici, apoi ale unor cîini sau viţei, pînă cînd se apropiară suficient, ca să-şi arate proporţiile reale. Erau mustangii, care, în goană sălbatică, se îndreptau spre mine.

Măreaţă era priveliştea ce-mi ofereau aceste splendide animale!

Coamele lor fluturau în vînt, cozile păreau nişte penaje în zbor. Erau cel mult trei sute de capete şi totuşi pămîntul se cutremura sub copitele lor. Un armăsar bălan alerga înaintea celorlalţi, un exemplar minunat, care te ispitea să-l prinzi, dar nici unui vînător din prerie nu i-ar trece prin gînd să călărească pe un bălan: animalul, vizibil de departe, l-ar trăda duşmanului.

Sosise momentul să mă arăt. Ieşii dintre copaci şi efectul se produse fulgerător; bălanul din fruntea hergheliei sări îndărăt, ca şi cînd ar fi fost lovit de un glonţ; herghelia se opri brusc; un fornăit puternic şi înfricoşat. Asta însemna: "Escadron, stînga-mprejur!" Şi bălanul o luă la goană către coada hergheliei pentru a-şi întoarce trupa înapoi, la baza de pornire.

Îi urmam la pas; nu eram grăbit. Ştiam că Sam îi va goni iarăşi în direcţia mea. Între timp mă izbi un amănunt pe care căutam să-l desluşesc. Deşi mustangii nu se opriseră în faţa mea decît o fracţiune de secundă, mi se păruse totuşi că unul dintre ei n-ar fi cal, ci catîr.

Poate mă înşelam, însă aveam impresia că nu. Mi-am propus să fiu atent a doua oară. Catîrul se găsea în primele rînduri, chiar după conducătorul bălan; părea deci nu numai acceptat de ceilalţi mustangi, dar şi investit cu un rang înalt.

Nu trecu mult şi