herghelia se apropie iarăşi de mine, dar, văzîndu-mă, făcu din nou calea întoarsă. Jocul acesta se repetă încă o dată şi atunci constatai că nu mă înşelasem: era un catîr printre ei, un catîr şarg, cu dungi negre pe spinare. Făcea asupră-mi o impresie foarte bună. În pofida capului său mare şi a urechilor lungi, era un animal deosebit de frumos. Catîrii sînt mai potoliţi decît caii, au călcătura mai sigură şi nu ameţesc pe marginea prăpastiei. Aceste calităţi trag considerabil în cumpănă. Fireşte că trebuie ţinut cont şi de încăpăţînarea lor. Am văzut catîri care preferau să fie biciuiţi de moarte decît să se mişte cu un pas, deşi nu erau împovăraţi şi nici drumul nu era rău. Nu voiau şi basta!

Mi se părea că acest catîr dădea dovadă de multă vitalitate. Ochii îi luceau mai inteligent, mai scăpărător decît cei ai cailor; de aceea, mi-am pus în gînd să-l prind. Se vede treaba că fugise de la stăpînul său, în toiul unei vînători de cai sălbatici şi rămăsese în familia mustangilor.

Şi iată că Sam gonea din nou spre mine întreaga trupă. Ne apropiasem atît de mult unul de celălalt, încît ne vedeam clar. Mustangii nu mai aveau încotro: nici să înainteze, nici să se întoarcă. Se repeziră deci în lături. Ii urmăream pas cu pas. Herghelia se despărţi în două şi îl văzui pe catîr la mijloc. Alerga împreună cu bălanul. Era un animal neobişnuit de iute şi de perseverent. Mă aţinui în apropiere.

Sam părea să fi pus ochii pe acelaşi grup.

— Haide, ne aruncăm în mijlocul lor, sir! Eu o iau pe stînga, dumneavoastră pe dreapta! Îmi strigă el.

Dădurăm pinteni-cailor. Nu numai că ţinurăm pasul cu mustangii, dar ne şi apropiarăm de ei cu atîta iuţeală, încît îi ajunserăm din urmă înainte să fi atins liziera pădurii. Acolo, în pădure, nu le convenea să intre. Se întoarseră şi încercară să treacă de noi. Ca să le tăiem calea, gonirăm unul spre celălalt; caii se îngrămădiră ca un cîrd de orătănii în care a pătruns uliul. Bălanul şi catîrul ţîşniră dintre ai lor, galopînd printre noi; ne luarăm după ei. II auzii pe Sam, care-şi rotea lasso-ul în jurul capului, gata să-l lanseze:

— Va să zică tot greenhorn aţi rămas! Şi veţi rămîne în veci!

— De ce?

— Aţi pus ochii pe bălan. Curat ca un greenhorn, hi-hi-hi-hi!

I-am răspuns, dar nu mă auzi. Rîsul lui zgomotos îmi acoperi cuvintele. Poftim, crede că-l urmăresc pe bălan! N-are decît s-o creadă!

Lăsai catîrul în pace şi mînai în lături, unde mustangii sforăiau şi nechezau speriaţi, învălmăşindu-se şi alergînd fără ţintă. Sam se apropiase de catîr tocmai bine ca să poată arunca lasso-ul. Laţul nimeri precis şi se încolăci în jurul gîtului. Acum, călăreţul trebuia să strîngă zdravăn frîul şi, aşa cum mă sfătuise atît de grijuliu pe mine, să schimbe direcţia calului cu o sută optzeci de grade, ca să reziste smuciturii în clipa cînd lasso-ul se va fi întins la maximum. Sam procedă întocmai, dar cu o secundă prea tîrziu; calul lui încă nu se întorsese bine şi încă nu se proptise în picioare, cînd smucitura, extrem de puternică, îl smulse din loc. Sam Hawkens zbură din şa, făcu o tumbă splendidă prin aer şi căzu la pămînt. Calul îşi reveni şi alergă de-a lungul lasso-ului care, în felul acesta, se destinse. Iar catîrul, care se ţinuse tare, profită de răgaz; porni la galop trăgînd după sine şi calul — lasso-ul fiind bine legat de oblînc — şi o luă spre largul preriei.

Dădui fuga la Sam, să văd dacă nu e rănit. Omuleţul se ridicase între timp şi îmi strigă speriat:

—- La naiba! Uite că mîrţoaga lui Dick Stone o şterge cu catîr cu tot! Nici măcar adio nu mi-a spus, dacă nu mă-nşel!

— Eşti lovit?

— Nu. Descălecaţi rapid şi daţi-mi calul dumneavoastră. Am nevoie de el.

— La ce?

— Se înţelege că pentru a-i ajunge pe fugari. Hai, descălecaţi, fără vorbă!

— Mă opun categoric! Rişti să mai faci o tumbă şi atunci s-ar duce dracului amîndoi caii.

Îmi îndemnai calul iarăşi pe urmele catîrului, care o luase o bună bucată înainte, dar intrase în conflict cu calul lui Sam. Unul trăgea într-o parte, altul în cealaltă şi se încurcau reciproc, legaţi fiind de acelaşi lasso. Îi ajunsei deci repede din urmă. Nici nu găsii necesar să mă folosesc de lasso-ul meu, ci apucai lasso-ul lui Sam, care lega amîndouă animalele şi mi-l înfăşurai bine în jurul mîinii. Acum eram sigur că voi supune catîrul. Îl lăsai mai întîi să alerge, pe urmă pornii la galop cu ambii cai după el. Totodată trăgeam din ce în ce mai tare de funie, încît laţul se strîngea necontenit. Puteam să dirijez astfel animalul, să-l stăpînesc destul de bine. Mă prefăcui că slăbesc lasso-ul şi îl îndemnai pe catîr să facă un ocol şi să ajungă în dreptul lui Sam. În sfîrşit, strînsei laţul cu atîta putere, încît fugarul nu mai avu scăpare. Îşi pierdu răsuflarea şi căzu.

— Ţineţi-l bine pînă pun mîna pe ticălos. Apoi daţi-i drumul! Îmi strigă Sam.

Sări şi, în ciuda faptului că animalul căzut zvîrlea violent din picioare, se lipi de el.

— Acum! Ordonă Sam.

Slobozii strînsoarea. Catîrul îşi reveni şi se săltă în sus. Atunci Sam, la iuţeală, se cocoţă în spinarea lui. Animalul stătu cîteva clipe nemişcat, ca încremenit de spaimă; începu apoi să sară ba înainte, ba îndărăt. Deodată, se repezi brusc, pe toate patru picioarele în lături, se cabra ca o pisică furioasă. Dar Sam, mărunţelul, se ţinu bine.

— Nu mă dă el jos! Îmi strigă. Acum o să-şi încerce ultima şansă şi o s-o ia la goană. Aşteptaţi aici; îl potolesc eu şi-l aduc înapoi!

De data asta, Sam se înşelă. Catîrul nu o luă la goană, ci se aruncă fulgerător la pămînt, dîndu-se de-a berbeleacul. Bietul Sam! Putea să-i frîngă gîtul. Fu nevoit să descalece. Coborîi şi eu de pe cal, apucai lasso-ul care se tîra pe pămînt şi-l înfăşurai în jurul unei tufe puternice, între timp, catîrul, eliberat de călăreţ, sări din nou în picioare, încercă s-o