zbughească, dar tufa rezistă; lasso-ul se încorda şi laţul se strînse în jurul gîtului; animalul se prăbuşi iarăşi la pămînt.

Retras mai la o parte, Sam Hawkens îşi pipăia coastele, şoldurile şi făcea o mutră de parcă ar fi mîncat varză acră cu magiun de prune.

Zise:

— Lăsaţi-o dracului de bestie! Pe asta n-o domoleşte nimeni, dacă nu mă-nşel.

— Atît ar mai lipsi! Nu mă las eu umilit de un catîr al cărui tată n-a fost gentleman, ci măgar sadea. Va trebui să asculte. Fii atent!

Slobozii lasso-ul şi mă aşezai, cu picioarele desfăcute, pe animalul culcat. Cum simţi că-şi recapătă răsuflarea, se şi ridică de jos cu mine în spinare. Acum, înainte de orice, era nevoie de o puternică strînsoare a genunchilor şi întru aceasta îl depăşeam cu mult pe micul Sam.

Coastele calului trebuie să se moaie între coapsele călăreţului; animalul îşi simte mădularele strivite şi se înspăimîntă de moarte. În timp ce catîrul, după vechea-i metodă, încerca să mă arunce la pămînt, cum procedase adineauri cu Sam, apucai lasso-ul ce-i atîrna de gît şi îl făcui colac, ţinîndu-l strîns lîngă laţ. De cîte ori observam că animalul dădea să se culce, spoream strînsoarea laţului; cu această manevră şi cu forţa genunchilor ţineam catîrul în picioare.

Era o luptă cruntă, cum s-ar spune, corp la corp; năduşeam din toţi porii, dar catîrul asuda şi mai tare; trupul îi era leoarcă şi botul împroşca fulgi mari de spumă. Mişcările îi deveniseră mai slabe şi mai necontrolate; fornăitul mînios trecu într-un fel de tuse seacă.

Apoi animalul se culcă sub mine, nu din voia lui, ci din slăbiciune.

Rămase aşa, liniştit, cu ochii daţi peste cap. Atunci răsuflai şi eu adînc; mă simţeam ca şi cînd s-ar fi rupt în mine toate vinele şi tendoanele.

— Heavens, Cerule, ce om! Strigă Sam. Sînteţi mai tare chiar decît animalul ăsta! De-ar fi să vă priviţi în oglindă, v-aţi speria.

— Cred şi eu!

— V-au ieşit ochii din cap, buzele vi s-au umflat, fălcile s-au învineţit.

— Asta pentru că un greenhorn nu se dă bătut cu una, cu două, pe cîtă vreme un meşter în vînatul mustangilor, fiind mai deştept, se lasă păgubaş. Bineînţeles, după ce i se întîmplă ca propriul său cal să se agaţe de un catîr şi s-o pornească, în doi, la plimbare.

Mă privi mai mult decît jalnic şi mă rugă plîngăreţ:

— Ci tăceţi odată, sir! Vă asigur că şi cel mai destoinic vînător o poate păţi la fel. Aţi avut ieri şi azi două zile bune.

— Sper să mai apuc şi altele. În schimb, pentru dumneata au fost tare proaste. Ce-ţi fac, ca să spun aşa, oscioarele?

— Habar n-am! Le voi cerceta mai tîrziu. De îndată ce mă simt mai bine, mă apuc să le număr. Deocamdată, îmi par zdrobite. De cînd mă ştiu, n-am încălecat asemenea dobitoc. Sper că l-aţi învăţat minte!

— Nu-l vezi cum zace sfîrşit de puteri, mai-mai să ţi se rupă inima! Să-i punem şaua şi zăbala. Îl încaleci şi porneşti spre casă.

— Păi, o să-şi arate iar năravul!

— Ba deloc! A pătimit destul. E un animal deştept şi o să te poţi felicita că l-ai, prins.

— Cred şi eu. De altfel, pusesem de la început ochii pe el. În schimb, dumneavoastră, alegîndu-l pe bălan, aţi făcut o mare prostie.

— Eşti convins?

— Fără îndoială.

— Nu asta te întreb. Vreau să ştiu dacă eşti convins că-l alesesem pe bălan.

— Atunci, pe care?

— Tot pe catîr.

— Ei, las-o încurcată!

— Oi fi eu greenhorn, dar atîta lucru ştiu şi eu: un cal bălan nu se potriveşte cu vînătorul din Vestul sălbatic. Catîrul, însă, mi-a plăcut de la prima ochire.

— Vă pricepeţi la cai, nimic de zis!

— Aş dori să te pricepi şi dumneata tot atît de bine la oameni, dragă Sam! Şi acum vino să ridicăm animalul de jos.

Am sculat catîrul în picioare. Stătea supus şi tremura tot. Nu se împotrivi nici cînd i-am pus şaua, nici cînd i-am vîrît zăbala între dinţi. Şi cînd Sam îl încăleca, dădu ascultare frîului, ca un cal domestic, obişnuit cu călăria.

— A mai avut stăpîn, constată mărunţelul. Şi stăpînul trebuie să fi fost un bun călăreţ. E evident. O fi fugit de acasă. Ştiţi ce nume-i dau?

— Ei?

— Mary. Am călărit cîndva un catîr cu numele ăsta. Ce nevoie să-mi mai bat capul ca să-i găsesc alt nume?!

— Aşadar, catîrul Mary şi puşca Liddy?

— Exact. Drăguţ, nu-i aşa? Iar acum, daţi-mi voie să vă cer un mare hatîr.

— Bucuros. Ce doreşti?

— Să nu vorbiţi nimănui despre păţania mea! Vă voi fi profund recunoscător.

— Prostii! Doar e un lucru de la sine înţeles şi nu e nevoie de recunoştinţă.

— Totuşi vi se cuvine. Ce-ar mai rîde banda din tabără dacă ar afla cum s-a pricopsit Sam Hawkens cu noua şi graţioasa lui Mary! Ar face un haz teribil. Dacă nu divulgaţi nimic, am să...

— Taci, te rog! L-am întrerupt. E păcat să-ţi mai baţi gura în legătură cu afacerea asta. Eşti dascălul şi prietenul meu. Nu mai am nimic de adăugat.

Ochişorii lui mici şi jucăuşi se umeziră şi îl auzii strigînd cu entuziasm:

— Da, sînt prietenul dumneavoastră, sir. Şi dac-aş şti că mă îndrăgiţi niţeluş, ar fi o nespusă bucurie şi mîngîiere pentru bătrîna mea inimă.

Ii întinsei mîna:

— Dragă Sam, pot să-ţi fac această bucurie. Fii sigur că-mi eşti foarte apropiat, să zicem ca un... Ei! Ca un unchi cumsecade şi curajos, îţi ajunge?

— Pe deplin, sir, pe deplin! Sînt fericit. Şi de fericire sînt gata să vă satisfac, chiar acum, orice dorinţă. Vreţi... vreţi... de pildă, s-o mănînc pe Mary, sub ochii dumneavoastră, cu piele şi păr cu tot?

Sau preferaţi să mă transform în marinată, să mă fac tocană şi să mă înghit eu însumi? Sau...

— Stai! L-am oprit, amuzat. Ar fi să te pierd în ambele cazuri; în primul rînd, ai crăpa, în al doilea, ai muri de indigestie, pentru că ţi-ai consuma şi peruca, iar stomacul n-ar mistui-o. Mi-ai făcut destule servicii şi sper să-mi mai faci destule şi de-aci încolo. Rămîi, aşadar, în viaţă, împreună cu Mary şi mai bine vezi să ajungem cît mai repede