Respectul pentru tradiţie şi-a găsit o expresie elocventă în încercările de reînsufleţire a slavonei şi de consolidare a legăturilor cu sursele culturii şi evlaviei ortodoxe. Doi dintre cei mai cultivaţi locuitori ai principatelor şi-au dedicat talentul apărării ortodoxiei, însă amândoi erau deschişi totodată la idei noi, încercând să producă o renaştere spirituală. Udrişte Năsturel (cca 1596 – cca 1658), născut într-o familie străveche de boieri moldoveni şi deţinător a numeroase funcţii oficiale importante, s-a dedicat îndeletnicirilor intelectuale, inclusiv traducerii în slavonă a lucrării De imitatione Christi de Thomas a Kempis. A trăit în sânul comunităţii culturale a ortodoxiei răsăritene şi a propovăduit folosirea slavonei ca limbă liturgică şi literară, însă a fost în acelaşi timp atras de curentele umanismului occidental. Mitropolitul Varlaam al Moldovei (1580-1657), născut într-o familie de ţărani liberi, a fost un apărător al ortodoxiei şi al moştenirii sale culturale la fel de aprig ca Năsturel, însă a conştientizat valoarea utilizării limbii române pentru a ajunge la un public mai larg, nu numai la elită. Pentru cler şi credincioşi, acesta a scris în 1645 prima lucrare religioasă polemică originală în limba română, Răspunsul împotriva Catehismului calvinesc, menită să combată învăţăturile calvinilor din Transilvania, care erau dornici să-i convertească pe români. A tradus în limba română şi a supervizat tipărirea unui număr mare de exemplare ale Cazaniei în 1643, o carte de predici, care a influenţat puternic dezvoltarea limbii literare române, eliminând sintaxa slavă şi creând un stil curgător şi expresiv.

Viaţa culturală din principate era deschisă, la fel ca înainte, influenţelor variate din exterior. Însă, spre deosebire de secolele trecute, contribuţiile Occidentului au căpătat treptat tot mai multă importanţă. Slavii erau în continuare intermediari, dar acum predominau polonezii şi ucrainenii, mai curând decât bulgarii şi sârbii, al căror rol de furnizori ai unei culturi viguroase se diminuase mult, ca urmare a ocupaţiei otomane îndelungate. Udrişte Năsturel s-a orientat spre Kievul mitropolitului Petru Movilă (cca 1596 – 1647), care a încercat să revigoreze ortodoxia prin asimilarea culturii latine din Vest, aşa cum fusese ea transformată de Renaştere. Istoricul moldav Miron Costin (1633-1691) şi mitropolitul şi poetul Dosoftei al Moldovei (1624-1693) au fost profund influenţaţi de literatura barocă şi umanistă polonă, conştientizând puterea Antichităţii clasice în şcolile polone pe care le urmaseră în tinereţe. Nu erau singurii atraşi de efervescenţa culturală a Poloniei în secolul al XVII-lea, având în vedere că unii boieri adoptau curentele moderne de acolo pentru a contrabalansa influenţa greacă din ce în ce mai mare de acasă. Domnitorii din Moldova au încurajat aceste înclinaţii intelectuale, ca mijloc de consolidare a legăturilor politice cu Polonia, pentru a slăbi presiunile otomanilor.

Ceilalţi importanţi agenţi purtători ai valorilor culturale şi literare erau grecii, un număr mare de clerici şi cărturari stabilindu-se în principate pentru a se pune la adăpost de incertitudinile vieţii controlate în mod direct de otomani. Aceştia au găsit acolo un mediu atrăgător în care să-şi desfăşoare activităţile, în ciuda rivalităţilor politice şi economice cu boierii şi preoţii autohtoni. Până la sfârşitul secolului, greaca devenise una dintre limbile conversaţiei cultivate în rândul claselor superioare şi ale educaţiei de vârf, iar elitele româneşti s-au familiarizat cu ideile şi literatura europeană prin intermediul acestei limbi. În acelaşi timp, contribuţiile spirituale greceşti au întărit ideea unui front comun în principate împotriva creştinismului occidental şi a islamului, tendinţă care a estompat diferenţele etnice şi culturale dintre români şi greci în favoarea aderării la o comunitate ortodoxă.

Cu toate acestea, a doua jumătate a secolului al XVII-lea a marcat triumful românei ca limbă a Bisericii şi, alături de greacă, a discursului intelectual. Greaca a slujit claselor superioare şi altora, precum negustorilor pe distanţe mari, ca lingua franca în lumea ortodoxă a Europei de Est, însă nu a înlocuit româna ca vehicul principal al literaturii şi istoriei. În mare parte datorită eforturilor unor feţe bisericeşti luminate precum mitropolitul Dosoftei şi mitropolitul Antim Ivireanul al Ţării Româneşti (1708-1716), lucrările liturgice fundamentale în limba română au fost introduse în Biserică. Dosoftei a comandat traduceri din greacă şi a publicat un Liturghier (1679), un Molitvelnic (carte de rugăciuni ; 1681) şi un Octoih (carte de cântări ; 1683). A convins clerul că efectuarea slujbei bisericeşti în limba autohtonă nu era un act de erezie, ci era în deplin consens cu tradiţiile Bisericii Ortodoxe. Astfel, în urma insistenţelor sale, Biserica Română a făcut un pas important spre statutul de Biserică cu adevărat naţională. Antim Ivireanul a contribuit enorm la acest efort, ridicând arta propovăduirii în limba română la rang de retorică în predicile sale, care au fost scrise în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu şi a lui Ştefan Cantacuzino (1714-1716) şi publicate postum cu titlul Didahii.

Apăruse între timp un nou tip de intelectual – mireanul care încuraja spiritul laic în cultură. Acesta era conştient de Europa şi compara situaţia politică, economică şi culturală a ţării sale cu realizările Occidentului, fiind forţat să recunoască superioritatea celor din urmă, cel puţin în planul progresului material şi al ştiinţei. Însă el şi colegii săi nu reuşeau deloc să se pună de acord în privinţa modului în care putea fi depăşit acest decalaj. Nici nu susţineau abandonarea totală a învăţăturilor şi valorilor spirituale tradiţionale ; acceptau în continuare explicaţia creştină a creaţiei şi credeau în superioritatea doctrinară a ortodoxiei în faţa romano-catolicismului şi a protestantismului. Cu toate acestea, afişau nenumărate interese şi un spirit inovator profund modern, care îi distingeau de strămoşii lor. Gândirea şi opera lui Nicolae Milescu şi Miron Costin, şi chiar a înaltelor feţe bisericeşti Dosoftei şi Antim Ivireanul, reflectă interese şi aspiraţii diferite de ale predecesorilor lor. Erau însetaţi de cunoaştere, iar în strădaniile lor au descoperit cultura europeană clasică şi contemporană. Admiraţia lor profundă pentru lucrările Antichităţii clasice s-a tradus