în stilul şi în spiritul operelor lor istorice şi poetice. De asemenea, au privit cu alţi ochi lumea naturală. Deşi, la fel ca generaţiile anterioare, au acceptat că trecerea din această lume în cea de dincolo era inevitabilă, nu au dispreţuit această viaţă şi nu au considerat-o un impediment în calea desăvârşirii spirituale. Mai curând şi-au exprimat regretul de a fi nevoiţi să o părăsească.

Reprezentativi pentru lumea intelectuală din a doua jumătate a secolului al XVII-lea au fost Nicolae Milescu şi Miron Costin. Milescu (1636-1708) şi-a arătat apartenenţa la noua epocă traducând din greacă Vechiul Testament, aceasta fiind prima traducere completă în limba română. A ocolit textele consfinţite oficial, alegând în schimb versiunea protestantă a Septuagintei publicată la Frankfurt în 1597 şi a menţinut intactă împărţirea textului de către Martin Luther. Prin atitudinea sa critică în raport cu textele sfinte, prin desconsiderarea autorităţii ecleziastice alegând texte şi folosind cele mai bune ediţii disponibile, indiferent de confesiune, şi prin pasiunea sa pentru lucrările clasice şi filologie, Milescu a dovedit trăsături caracteristice umanismului din Europa de Sud-Est. Şi Miron Costin a fost un om al vremurilor sale, exprimând melancolia resimţită de numeroşi contemporani ai săi atunci când meditau asupra sensului vieţii. În poemul său filosofic Viaţa lumii (1673) şi-a dezvăluit scepticismul cu privire la natura iluzorie a acestei lumi şi reţinerea faţă de lumea de dincolo. Soluţia sa pentru dilema existenţială a omului nu era nici credinţa oarbă, nici lepădarea de divinitate. El îi recomanda mai curând omului să se adapteze la această lume şi să se folosească de raţiune ca de cel mai de încredere ghid pentru o viaţă morală şi, astfel, mulţumitoare.

4. Dimitrie Cantemir, domnitor al Moldovei (1710-1711)

În acord cu spiritul epocii era noua concepţie asupra literaturii promovată de intelectuali ca o formă de creativitate diferită de discursul teologic şi de tratatul didactic. Dosoftei a pus bazele poeziei române culte ; nimeni înaintea lui nu sondase atât de profund posibilităţile poetice ale limbii şi nu o armonizase cu atâta măiestrie cu cerinţele ritmice ale versului. În Psaltirea în versuri (1671), o traducere în versuri a Cărţii Psalmilor din slavonă, Dosoftei a procedat ca un artist, şlefuindu-şi textele şi căutând perfecţiunea în versificaţie şi în exprimarea ideilor. Într-un fel, a naturalizat textul biblic ; în loc să se rezume la o redare literală a versiunii slave, el a introdus aluzii la realităţi româneşti. Miron Costin, considerat înainte de toate istoric, a fost şi primul scriitor român care a modelat în mod conştient limba într-un mijloc nou, flexibil, de exprimare literară. Rezultatul experimentelor sale a fost Viaţa lumii, prima lucrare importantă de poezie laică cultă în limba română. Lucrarea includea şi o prefaţă, prima expunere a prozodiei din literatura română. Ideile sale erau puternic influenţate de modelele clasice şi reprezentau căutarea ordinii într-o formă de artă care, pentru români, era încă spontană şi incipientă.

Şi specialiştii în istorie au adoptat abordări noi. Însă tradiţia era puternică, după cum reiese clar din lucrările moldoveanului Grigore Ureche (cca 1590 – 1647). Marea lui contribuţie la cultura română a fost Letopiseţul Ţării Moldovei. Scris spre sfârşitul vieţii şi rămas neterminat, a reprezentat un progres major de imaginaţie şi tehnică faţă de lucrările cronicarilor anteriori. Ureche a dat dovadă de o viziune mai largă decât aceştia, extinzându-şi orizontul dincolo de evenimentele din principatul său şi incluzând gânduri despre originile românilor, şi s-a îngrijit să prezinte informaţiile într-o formă artistică. Dar, în ansamblu, a acceptat rolul didactic al istoriei şi a pus cursul general al chestiunilor omeneşti pe seama intervenţiei Divinităţii. În schimb Miron Costin, deşi recunoştea valoarea istoriei ca ghid pentru generaţiile viitoare, considera că lumea era manifestarea continuă a condiţiei umane, de care oamenii înşişi, nu numai Providenţa, erau responsabili. Letopiseţul Ţării Moldovei (1675), care trata istoria principatului din intervalul 1595-1661, le-a oferit succesorilor săi informaţii de preţ, precum şi o metodologie, şi este o operă literară ce depăşeşte ca tehnică narativă şi bogăţie descriptivă toate lucrările istorice româneşti anterioare. Capodopera sa, De neamul moldovenilor (1686), care aborda o singură temă – originile românilor şi ale limbii lor – şi adopta un ton polemic, a fost prima lucrare istorică românească modernă. Atât Ureche, cât şi Costin au reprezentat o tendinţă care avea să domine istoriografia românească până în prezent : opera lor devenea naţională, mai ales întrucât meditau la originile romane comune ale românilor, şi astfel semnalau o ruptură clară faţă de poziţia panortodoxă a cronicarilor din secolul al XVI-lea.

Dimitrie Cantemir (1673-1723), domn al Moldovei, reprezintă o punte luminată între sfârşitul secolului al XVII-lea şi noile orizonturi intelectuale ale secolului al XVIII-lea. Lucrările sale sunt, pe de o parte, încununarea literaturii române vechi, iar pe de altă parte, vestitoarele celei moderne în ceea ce priveşte scrierile româneşti culte şi belles-lettres. Istoria ieroglifică (1705), prima lucrare originală în limba română care nu este nici operă religioasă şi nici cronică, dezvăluie diversitatea intereselor sale ; este în acelaşi timp roman, autobiografie, istorie, tratat politic şi meditaţie filosofică asupra firii omului şi a locului său în lume. Lucrarea scoate la iveală noua mentalitate împărtăşită de un cerc restrâns de intelectuali la sfârşitul secolului al XVII-lea. Aceştia priveau spre viitor cu încredere. Dispăruseră neliniştea legată de „vremurile cumplite” şi melancolia sublimă a lui Miron Costin. Locul lor fusese luat de un dinamism nou şi de un simţ al eliberării de formele simetrice şi statice ale vieţii care dominau cronicile şi scrierile religioase ale generaţiilor anterioare.

Într-o altă lucrare de filosofie, anterioară, Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea (1698), Cantemir a făcut prima încercare a unui român de a filosofa ca metodă de analizare a problemelor fundamentale legate de natura lumii. Aceasta îl plasează între două epoci şi două lumi diferite, deoarece împleteşte spiritualitatea tradiţională şi raţionalismul, gândirea răsăriteană şi cea apuseană. Înţeleptul