susţine că, pentru a avea relevanţă, raţiunea are nevoie de „lumina credinţei”, căci doar astfel, dat fiind că este în mod inerent imperfectă, poate fi bună şi corectă. Cu toate acestea, Cantemir, deşi nu se leapădă de credinţă, este în mod clar de partea raţiunii şi se apropie astfel de gândirea publicului vizat, deoarece Înţeleptul, în cele din urmă, vede omul ca pe o fiinţă raţională şi recunoaşte puterea raţiunii în dobândirea cunoaşterii. Prin urmare, Cantemir, deşi apără prerogativele credinţei, se îndepărtează de gândirea ortodoxă tradiţională, care sublinia intuirea imediată a esenţelor ca fiind superioară proceselor raţionale.

Pe lângă filosof şi om de litere, Cantemir a fost primul orientalist român şi istoric de factură modernă. Şi-a petrecut o bună parte din tinereţe la Constantinopol, ca ostatic oficial, dovedindu-şi astfel loialitatea faţă de tatăl său, Constantin Cantemir, domnitor al Moldovei (1685-1693). În capitala imperială s-a familiarizat cu pasiune cu toate aspectele vieţii sale politice, sociale şi religioase. Una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale a fost o istorie a Imperiului Otoman, Incrementa atque decrementa aulae othomanicae (Creşterea şi descreşterea curţii otomane), pe care a încheiat-o în 1716 şi pe care a scris-o, pe de o parte, pentru a atrage atenţia puterilor europene asupra slăbiciunilor imperiului şi a le încuraja să elibereze popoarele creştine supuse din Europa de Sud-Est. Publicată în limba engleză în 1734-1735 cu titlul The History of the Growth and Decay of the Othman Empire, a fost multă vreme cartea de căpătâi a specialiştilor în domeniu. Cantemir a scris de asemenea Curanus, o analiză a Coranului şi a tradiţiei religioase musulmane, care a fost publicată în rusă, la Sankt-Petersburg, în 1722. Devotamentul său faţă de creştinism este evident, deoarece respinge misiunea divină a lui Mahomed şi neagă caracterul revelat al Coranului. Cu toate acestea, Cantemir a abordat civilizaţia islamică cu o apreciere deplină a realizărilor sale. A respins categoric ideea inferiorităţii inerente a Răsăritului şi a superiorităţii naturale a civilizaţiei occidentale. A mai scris un studiu sofisticat de muzică turcească, încheiat probabil la Constantinopol în 1704, pentru care a conceput un sistem original de notare.

Cantemir a abordat studiul istoriei ca filosof, în sensul umanist larg al termenului. A pornit de la ideea că orice lucrare istorică, la fel ca orice operă culturală, este înainte de toate un fel de meditaţie asupra naturii esenţiale a lumii şi a condiţiei umane. Drept urmare, abordarea lui semăna mult cu cea a filosofilor moderni ai culturii, care căutau generalul şi universalul în fenomenele pe care le studiau. Deşi credea că ordinea existentă în lume fusese impusă de raţiunea divină, responsabilul suprem de schimbare în toate chestiunile omeneşti, Cantemir era totodată încredinţat că lumea era supusă unui proces de evoluţie. În special cursul statelor, evidenţiat de istorie, oferea mărturii izbitoare ale unei schimbări continue, urmând un ciclu de dezvoltare, maturizare şi degradare. Din poziţia sa de la Constantinopol, devenise convins că nicio putere umană nu putea înfrâna descompunerea inexorabilă a statului otoman. Încununarea sa ca filosof al istoriei a fost Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, poate cea mai impresionantă lucrare erudită din literatura română veche. Cantemir avea de gând să scrie o istorie comprehensivă a românilor de la origini până în zilele sale, dar a încheiat doar prima parte, în 1717, care ajungea până la formarea principatelor Ţării Româneşti şi Moldovei. Sursele sale le întreceau ca varietate şi volum pe cele folosite de predecesorii săi şi includeau scriitori greci şi romani, istorici care scriseseră în germană, franceză, italiană şi poloneză, numeroase lucrări orientale şi cronici ruseşti şi sârbe. Într-o lungă introducere în care a dezbătut obiectivul istoriei şi problemele generale ale cercetării istorice, Cantemir îi îndemna la obiectivitate pe toţi cei ce practicau această meserie. Însă lui i-a venit greu să-şi urmeze propriul sfat. În această primă istorie critică a tuturor românilor era hotărât să dovedească o teză : aceea că românii aveau origini pur romane şi că locuiseră în Dacia antică fără întrerupere după cucerirea ei de către Traian.

Harta 4. Principatele române şi Transilvania, secolul al XVIII-lea

Regimul fanariot, până în 1774

Curtea otomană s-a împotrivit ambiţiilor ruse şi austriece în principate şi a abordat lipsa de loialitate a domnitorilor recurgând la o comunitate care asigurase imperiului servicii diplomatice şi financiare de preţ vreme de mai bine de un secol – familiile greceşti bogate din cartierul Fanar al Constantinopolului. Sultanii i-au ales pe noii domnitori din sânul acestora tocmai pentru a contracara răspândirea influenţei ruse şi austriece în Moldova şi în Ţara Românească şi pentru a grăbi integrarea politică şi economică a principatelor în imperiu. Parteneriatul astfel creat a reprezentat baza aşa-numitului regim fanariot, care a început în Moldova în 1711 şi în Valahia în 1716 şi a luat sfârşit în 1821.

Cererile economice şi fiscale otomane au crescut în permanenţă, iar exploatarea principatelor a depăşit nivelul de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Volumul proviziilor de orice fel expediate la Constantinopol şi la fortăreţele de-a lungul Dunării nu cunoştea margini şi lua forma unui monopol comercial înăsprit care, la fel ca înainte, impunea satisfacerea nevoilor otomane înainte ca principatele să poată exporta oi, cereale şi alte bunuri peste hotare. Ori de câte ori proviziile scădeau, cum s-a întâmplat în 1761 şi 1764, sultanul suspenda neîntârziat exporturile. În orice caz, preţurile oferite ţăranilor şi altor producători de către negustorii otomani, care aveau răspunderea de a cumpăra cele de trebuinţă, erau, la fel ca înainte, invariabil mai mici decât preţurile de pe piaţă. Obligaţiile faţă de stat, valoarea tributului şi a „cadourilor” care însoţeau orice negociere oficială au crescut enorm. La aceste plăţi se mai adăugau sumele pe care candidaţii la cele două tronuri le ofereau sultanului şi oficialilor de la