toate nivelurile pentru a le intra în graţii şi pentru a câştiga mult râvnita domnie. Concurenţa pentru tron era o afacere atât de bună pentru elita otomană, încât sultanul schimba frecvent domnitorii. Eficienţa administraţiei a avut de suferit, Ţara Românească având optsprezece domnitori între 1730 şi 1768, iar Moldova – şaptesprezece între 1733 şi 1769. Cu toate acestea, a fost asigurată o anumită continuitate la cârma principatelor, unii domnitori fiind mutaţi de la Bucureşti la Iaşi : Constantin Mavrocordat a fost în această perioadă domnitor al Valahiei de şase ori şi al Moldovei de patru ori.

Manipulările şi abuzurile legate de numirile pe tron nu ar trebui să eclipseze calităţile şi realizările majore ale unor domnitori fanarioţi. Constantin Mavrocordat (Valahia şi Moldova, 1730-1769) s-a folosit de vasta sa experienţă pentru a implementa un program de reforme în ambele principate, în acord cu tendinţele iluministe ale vremii din Europa Centrală. Într-un hrisov de proporţii din 1741, el a prezentat un plan de raţionalizare a administraţiei de stat şi a sistemului fiscal şi judiciar, care era menit să creeze o monarhie puternică, întărită de organisme reprezentative ale claselor privilegiate. Demnă de luat în seamă era intenţia sa de a extinde puterea statului, acesta urmând să reglementeze deţinerea de proprietăţi şi relaţiile dintre cele două clase principale responsabile de producţie – boierii moşieri şi ţăranii. Mavrocordat era preocupat în special de mobilitatea excesivă a ţăranilor, cauzată de eforturile lor de a scăpa de obligaţiile şi caznele la care îi supuneau moşierii. Astfel, pentru a conferi un anumit grad de stabilitate agriculturii şi pentru a se asigura de plata dărilor către stat, a abolit şerbia în Valahia în 1746 şi în Moldova în 1749. Toate aceste iniţiative au fost aprobate de curtea otomană, care îşi dorea pace şi ordine în mediul rural şi intensificarea producţiei şi livrării de bunuri. Relaţiile dintre vasal şi suzeran au atins astfel un anumit echilibru în ultimele decenii ale acestui secol.

Biserica Unită în Transilvania

Secolul al XVIII-lea a fost martorul unor schimbări profunde pentru românii din Transilvania. Asimilarea principatului de către habsburgi, ca pradă a războiului în care i-au învins pe otomani, confirmată prin Pacea de la Karlowitz, în 1699, i-a atras pe români mai direct ca oricând în curentele culturale şi rivalităţile politice din Europa Centrală. Conducătorii şi politicienii habsburgi erau implicaţi într-un proiect îndrăzneţ de a centraliza autoritatea politică la Viena, de a insufla raţiune şi eficienţă administraţiei de stat şi un spirit de iniţiativă şi inovaţie vieţii economice şi intelectuale. Drept urmare, principalele segmente ale societăţii româneşti, de la elita bisericească la masa ţăranilor, s-au trezit în faţa unei provocări majore la adresa vieţii ideilor şi a stilului lor de viaţă profund răsăritean. Însă perturbarea vechii orânduieli din Transilvania a apropiat atât elitele, cât şi masele de lumea modernă.

Habsburgii din Transilvania s-au confruntat cu instituţii şi mentalităţi care au încetinit asimilarea principatelor în structurile generale ale imperiului. Aşadar, pentru a reuşi, erau nevoiţi să submineze autonomiile care se creaseră din vremea colonizării de către unguri, saşi şi secui şi care se întrupaseră în aşa-numita Uniune a celor Trei Naţiuni în 1437. Uniunea a devenit un monopol al puterii şi privilegiului impus de nobilimea maghiară, de nobilii urbani saşi şi de clasele superioare ale secuilor. Acestea erau cele trei naţiuni. Clasa socială, nu etnia, conferea statutul de membru, motiv pentru care masele de ţărani unguri, saşi şi secui, dar şi altele, erau excluse. Cele trei naţiuni din secolul al XV-lea erau, fireşte, romano-catolice, dar în secolul al XVI-lea Reforma protestantă a convertit numeroşi maghiari (calvini şi unitarieni), saşi (luterani) şi secui (calvini). Noii protestanţi şi romano-catolicii rămaşi au ajuns în cele din urmă la o înţelegere, iar aderarea la una dintre Bisericile lor a devenit o condiţie a privilegiului politic, adică a calităţii de membru al uneia dintre naţiuni. Cele trei naţiuni şi patru Biserici au constituit baza autonomiei Transilvaniei la sosirea habsburgilor. Românii, care reprezentau cam jumătate din populaţia Transilvaniei la începutul secolului al XVIII-lea, nu făceau parte din acest sistem. Ei erau excluşi, deoarece erau ortodocşi şi preponderent ţărani.

În aceste secole, Biserica Ortodoxă Română avusese o existenţă precară, pur şi simplu tolerată de cele trei naţiuni, dar fusese, cu toate acestea, capabilă să menţină o organizare administrativă şi o ierarhie condusă de un mitropolit în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. În secolul al XVII-lea, Biserica a fost supusă unor presiuni enorme din partea domnitorilor calvini care erau hotărâţi să convertească clerul şi pe credincioşii ortodocşi la calvinism. György Rákóczi I (1630-1648) era extrem de perseverent. În 1642 tipărise la Alba Iulia (Gyulafehérvár ; Karlsburg) un catehism calvin în limba română şi ceruse ca mitropolia să disemineze învăţăturile calvine în rândul credincioşilor săi. Mihály Apafi (1661-1690) a intervenit în mod direct în chestiunile Bisericii Ortodoxe şi l-a întemniţat pe mitropolitul Sava Brancovici (1656-1659, 1662-1680) din cauza opoziţiei sale dârze la adresa prozelitismului calvin. Doi dintre urmaşii săi, Teofil (1692-1697) şi Atanasie (1697-1701), au fost atraşi către o unire cu Biserica Romei, care a fost sprijinită de nou-veniţii habsburgi, care voiau să-şi protejeze Biserica de constrângerile calvine şi să obţină un statut juridic deplin pentru aceasta.

Împrejurările au creat o comunitate neverosimilă de interese între habsburgi şi elementul principal al societăţii româneşti – nivelurile superioare ale clerului. Căutând aliaţi pentru campania lor de a pune capăt dominaţiei celor trei naţiuni, habsburgii s-au orientat către români, care cu greu ar fi putut fi apărătorii unei ordini politice şi sociale care îi dispreţuia şi îi considera intruşi. Habsburgii au conştientizat caracterul incomod al ortodoxiei românilor, dar dispuneau de o stratagemă care se dovedise eficientă în rândul rutenilor în secolul al XVII-lea – Biserica Unită cu Roma, bazată pe principiile enunţate la Sinodul de la Ferrara-Florenţa din 1439, care pusese temporar capăt schismei dintre Biserica bizantină şi cea apuseană. Unirea cu românii avea să